Dat fiind ca scrierea de fata e prima dintr-o serie mai lunga, nu voi sari direct in a demonta, pentru a reconstrui apoi, sistemul actual de gandire, ci voi incerca sa subliniez niste aspecte cheie din problematica ce urmeaza a fi tratata, realizand o modesta introducere in ceea ce urmatoarele articole vor trata in detaliu.
Cel mai adesea mi se adreseaza intrebarea “Cum pot trai in incertitudine?”. Asta mi se pare usor, si daca ne gandim putin realizam ca toata viata ne-o traim in incertitudine, iar siguranta de moment pe care o simtim nu e lipsa acesteia si inlocuierea ei cu certitudini, ci pur si simplu ignorarea ei. Nici unul dintre noi nu poate fi sigur ca maine va mai trai, cu toate acestea ne gandim inainte de a adormi la ce urmeaza a face in dimineata urmatoare : trezit, facut cafeaua, imbracat copiii, pregatit micul dejun, trezit partenera de viata, savurat cafeaua si tigara alaturi de ea, urcat in masina, dus copiii la scoala si apoi mers la locul de munca. Ne gandim la toate acestea fara a sti daca nu cumva in somn vom suferi un atac de cord sau insuficienta respiratorie, si astfel dimineata se va transforma intr-un cosmar, nicidecum in visul creionat de noi.
Totusi, a sustine ca nu trebuie sa ne gandim la acestea si sa nu le luam in calcul e la fel de insipid ca si a sustine ca acestea se vor petrece exact asa cum le-am imaginat. Dar de ce, daca nu e cert, merita sa il luam in calcul si sa aspiram la el? Raspunsul ar fi probabilitatea. In lipsa unor antecedente medicale sau a unor stimuli ce ar putea sa cauzeze eventualele probleme, probabilitea ca ele sa apara din neant e infima, si deci neglijabila. Pratic, tot ce facem in viata, e neglijarea probabilitatilor. Problema apare abia atunci cand acestea nu se mai afla in “limita erorilor experimentale”. In acest caz, ignorarea posibilitatii ca acel eveniment sa se petreaca si lipsa de pregatire in a-i anticipa si eventual contracara efectele, ne va lasa dezarmati in fata lui. Deziluzia nu afecteaza omul in masura in care nu ii influenteaza evolutia cantitativ si calitativ. Dar cand o face, devine la fel de nociva pentru individ ca si o tumoare pe creier la varsta de 5 ani. Din momentul acela viata ia o turnura deloc placuta.
A-ti face asteptari ce nu sunt conforme cu realitatea va duce mai devreme sau mai tarziu la prabusirea lor, si la suferinta. Nu suferim cand ni se intampla ceva nociv, ci cand ceva nociv ne ia prin suprindere si nu apucam sa ne luam masuri de preventie sau precautie. Adesea, bolnavii de cancer care au acceptat si stiut cu destul timp inainte de a muri ca acest lucru se va intampla, o fac mult mai placut si mai lin decat cei care eu refuzat sa accepte moartea.
O sa detaliez aceste subiecte in articolele urmatoare, acum deja am impresia ca m-am indepartat cam mult de la tema pe care mi-am propus-o. Daca pana acum nu am facut nici o legatura cu citatul din titlul articolului, iata ca o fac acum : orice persoana religioasa isi intelege Dumnezeul sau religia, deci nu e ea oare creata de ei? Nu sunt ei cei care definesc un sistem de valori si concepte pretinse a fi transcedentale, dar care totusi le reflecta parerile lor imanente? Fapt usor observabil in religia crestina, unde Dumnezeu-ul isi schimba parerile si ideile conform fiecarui adept, urand, iubind, zicand ceea ce fiecare vrea sa auda? Nu demontez teoria lui Lacan, subiectivismul sau solipsismul, ci doar ma intreb daca nu cumva e posibil ca aceasta fantasma a dumnezeirii sa fie la fel ca orice alt vis sau aspiratie umana. Desigur ca anume indivizi pot sa aibe aceeasi aspiratie, dar asta nu o face demna de a fi aspiratia oricui, si nici nu o face mai usor de indeplinit. Cu secole in urma se cauta piatra filosofala, iar faptul ca au cautat-o atat de multi nu a insemnat ca ea exista. Acum stim asta, si radem de ei pentru ca alergau dupa ceva ce acum e doar un motiv literar, o metafora pentru inexistentul dezirabil. Radem de ei, dar nu si de noi care in loc sa cautam piatra, ne-am dat seama ca ea nu exista si nu poate exista, asa ca i-am creat atribute si am mutat-o in campul in care ratiunea sau omul nu poate ajunge, anume in trascedental. In loc sa zicem ca strugurii sunt acri, dar sa riscam ca cineva intr-o zi sa poata ajunge la ei, am ales sa ii punem atat de sus incat sa fim siguri ca nu o va face nimeni. Dar vesti proaste se aud, prieteni ai mei, caci apare iar cate un vizionar care desacralizeaza si face zeii sa coboare in profan, si iata-ne chiar in vremurile noastre, ajungand la struguri : psihologie, stiinta, tehnica. Dumnezeul acela de sus e mai aproape ca oricand, l-am adus chiar intre noi si acum ne putem uita la el. Dar nu vedem nimic, pentru ca nu avem la ce ne uita.
Ziceam de cautatorii pietrei filosofale, dar nu de cat de fericiti erau in goana lor dupa vise. O fi fost fericiti atunci, dar cand s-au trezit la sfarsitul vietii fara piatra, tot in deziluzie au sfarsit si in suferinta. Stiinta si ratiunea nu ne vor lipsi de suferinta, dar cu siguranta ne vor ajuta sa analizam probabilitatile si sa actionam conform celei mai mari dintre ele. Ca si pe cautatorii pietrei filosofale, natura ne va invinge pana la urma si pe noi, caci asta inseamna viata : te nasti, treci pe aici, cunosti oameni si apoi pleci.
Nu putem intelege intru-totul natura, caci nu noi am creat-o. O putem insa intelege destul de bine incat sa fim fericiti in ea. Si ei nu ii pasa de noi, ea doar exista. Nu avem un scop sau un motiv, si asta face totul mai placut si mai interesant de explorat, caci asa viata e pur si simplu arta. Cum Oscar Wilde, primul om modern spunea :”Arta e inutila.” Dar asta nu o face mai putin frumoasa, nu-i asa?
