Stare de acum

Stare ciudata de bine si siguranta. Carte ce a indrumat reanalizarea mea dintr-o perspectiva noua, din cea in care bolile ajuta la curatirea organismului. Terapie prin scris, insingurare, alienare sociala si totodata eruditie salvatoare.

Zi-mi unde sa caut si iti jur ca acolo ma voi opri. Nu vreau ce pot gasi, nu vreau ce este, ci numai ce ar putea exista. Nu vreau nimic din ce mi se poate oferi, ci doarce nu exista inca si eventual as putea crea eu. Cuvinte prea lenese pentru a pleca, si un eu prea egoist pentru a le lasa sa plece. O fi eu-ul meu, sau o fi eu-ul lor?

Stare generala de satisfactie, calm ce e bine venit. M-am reindragostit de obsesiile mele, mi s-a facut dor de lipsa mea din lume si de plecarile altadata indelungata, ce nasteau griji in sufletele unora. Refuz iar a ma arata mai mult decat se cere, mai mult de aparitiile obligatorii corelate cu schimbari scurte ale decorului.

Urmeaza iarasi retragerea in convorbiri apasate, pline de idei si lipsite de delicatete sau orice pretentie estetica. Era esteticii va lua o pauza, urmeaza era brutal si respingatoare a ratiunii.

Respinge-ma si stiu ca voi fi mantuitorul ratiunii!

Not an angel

Si gandurile isi pierd conturul in buzele tale, si grijile sunt acoperite de parul tau, si ura mi se ineaca in ochii tai. De unde sa stiu eu ce se intampla si ce nu mi se intampla, ce sunt sau ce as putea fi. Stiu doar ce nu sunt. Pentru ca ce nu sunt eu esti tu.

Nu sunt un inger pe care tu il vrei salvandu-te. Nu sunt decat un demon, menit a sta mereu impotriva lumii. Sunt cel ce in nestiinta a facut pactul draconic ; eu nu vreau nimic, decat sa stiu. Si daca pe Midas l-a ajuns blestemul dorintei sale, asa m-a ajuns si pe mine. Daca el prefacea in aurul tot ce atingea, eu prefac in cunoastere tot ce vad. Asa ca acopera-mi ochii sa nu mai pot vedea, doar simti. Caci vederea oricum e cel mai neplacut lucru ce il am. Am facut acel pact fara sa stiu ca cineva il pecetluia, ca tabloul imi va respecta dorinta. Abia ulterior aveam sa aflu de principiul satanic in suferinta, de faptul ca doar cunoasterea luciferica imi e accesibila, restul fin naivitate si nisip in vant.

Abia tarziu aveam sa aflu ca doar din suferinta se naste cunoasterea. Si abia atunci aveam sa realizez ca nu e numai suferinta pe care o simt, ci si cea pe care o provoc. Atunci am privit portretul si l-am vazut schimbat. Liniile devenisera mostruoase, grotesti, inspaimantatoare pana si pentru mine. Am zambit amar si am mers mai departe, aducandu-mi aminte ca orice dar trebuie suportat indifferent cata durere produce. Orice moment fericit trebuie pastrat indiferent cat sange il va pata in ceea ce ei numesc viitor. Dar cum singurul lucru cert e bataia vantului, iar eu nu sunt decat nisip in el, tu ramai a fi marea. Eu nu sunt nimic. Ex nihilo, nihil.

Nu sunt cel visat, cel dorit. Nu sunt si nu pot fi. Nu pot fi decat cel urat, cel indezirabil, cel haituit si vanat de tot. Daca visezi povesti fericite, locul tau nu e aici. Viata mea nu poate fi decat o tragedie. Mai demult mi s-a spus ca viata nu paote fi decat ori o tragedie, ori o comedie, ori o piesa de duzina. Actorii nu sunt niciodata capabili sa joace in toate 3 la fel. Deci roaga-te dumnezeului tau ca acea persoana sa fi gresit, sau ca eu sa fiu un actor prost intr-o alta piesa decat cea in care ma cred. Acum cred, cand voi muri voi veti sti.

Daca sunt dumnezeu, nu pot fi decat demiurgul cel rau. Apusul e romantic doar impartasit, in singuratate e insuportabil. Eu nu ma fac simtit decat in caderi, dar cine poate cadea continuu?

Nu exista lucruri care se intampla, ci numai lucruri pe care le faci sa se intample. Atat placute cat si neplacute. Ce doresti trebuie sa faci tu. Asa ca aduna-ti lutul si apuca-te sa modelezi. Creatia rar inseala talentul.

The last night

Si cazi. Te gasesti mereu cazand, inecandu-te in mari de lacrimi si suspine. Simti cum cedezi, cum incet-incet trupul incepe sa te tradeze, sa te paraseasca puterile, cheful de viata, taia, si cum scarba si dezgustul ocupa locurile ramase vacante in sufletul tau. Nu vrei nici sa mori, nici sa traiesti – tot ce vrei e o pauza de la viata.

Sunt nopti nedormite, pe care le pierzi ratacind printre ganduri tot mai intunecate, pana cand negrul devine a doua ta natura. Incepi sa refuzi viata, sa nu mai raspunzi la vechi stimuli, pana ajungi sa nu o mai faci la nici unul. Privesti prin pupilele dilatate ale ochilor plansi si vezi lipsa sensului si a sperantei in toate. Ratacirea incepe sa te protejeze. Iti surade ideea de a fi o fantasma printre mii de corpuri fara suflet. De unde sa stie ei ce e aceea viata?

Nu vezi cai de iesire, nu vezi decat coridoare ce nu au nici un sfarsit. Initial te sperii, pe masura ce inaintezi incepi sa te obinuiesti, pana cand in final ajungi sa iubesti pierderea prin labirint. Incepe sa te amuze jocul fara rost, absurdul, sa te atraga in el ca un vartej caruia nu i-ai opune deloc rezistenta. Absurdul si nimicul devin cele 2 legi ale vietii tale : una e calea, cealalta e scopul . Tu alegi care va fi rolul fiecareia dintre ele.

Vrei momente in singuratate, clipe in care sa lipseasca oamenii ce oricum nu te-ar intelege. Visezi la o abandonare in afara vietii, la o plutire in deriva printre durerea ce se sparge in vise. Ochii nu mai vad demult nimic, orice cuvant nu te mai atinge in afara de cele ce ti le soptesti singur. Te impaci cu ideea ca asa va fi totul de acum inainte, o permanenta cadere a zidurilor peste lumea ce o protejeaza. Dar tu nu mai ai nici o lume, si astfel caderea zidurilor devine un spectacol pe care il admiri cu acelasi nesat cu care iti admiri propria cadere. Si atunci realizezi ca esti la fel ca acel zi : cazand din tine bucata cu bucata, pana ce nu va mai fi nimic, decat un loc gol, pe care amintirea il va sterge din memoria tuturor.

Intr-o zi apare o mana ce nu sperai a exista si prinde din cadere o caramida. Nu-i mai urmeaza nici una. Incepe calm si binevoitor sa aseze toate caramizile cazute la loc, insa nestiind pozitia lor initiala, le aranjeaza diferit. Acum zidul a renascut, dar e total diferit, in afara de o mica parte de jos, ce nu apucase sa cada. Alegi sa numesti vechiul zid ruina si noul zid tu.

Dar pana atunci ai nevoie de o pauza, de o evadare din lume. Ai nevoie sa fugi de tine, de tot ce stii si crezi. Stai ore in sir zvarcolindu-te in chinuri, plangand pana la epuizare, fara ca nimeni sa te vada, fara ca nimeni sa stie sau sa inteleaga. Dar tu stii ca timpul in care iti permiti sa faci asta e limitat, ca maine e o noua zi cand lumea iti va cere prezenta.

Asta e ultima noapte dinainte de a te intoarce la ce obisnuiai sa numesti candva… viata.

Iubeste, iarta, apara, cauta!

Treptat ma vindec. Momente lungi in care ma multumesc doar sa te admir, fara sa-ti vorbesc, fara sa-ti soptesc, fara sa te deranjez din ce faci. Momente in care ma umplu de o caldura neinteleasa si in care ma simt bine. Simt ca locul meu e acolo. Atunci imi las cuvintele sa se opreasca la marginea buzelor si gandurile in negrul ochilor. Iubeste-mi tacerea!

Mai am inca scurte frisoane. Cand trupul imi confirma ca nu s-a intremat complet dupa oboseala, desi mintea e déjà vindecata complet. In timpul acestor frisoane, delirez scapand cuvinte de pe vremea cand intre un apus si un rasarit nu erau decat cateva ore nesfarsite de chin. Ma urasc de fiecare data cand imi aud ecoul cuvintelor, cu fiecare intoarcere din ce in ce mai mult. Iarta-mi delirul!

Visele au inceput iar sa capete culori si nuante. Gri-ul e din ce in ce mai estompat, doar cate o umbra razleata amintind de vechile abisuri. Visez cafenele cu mansarda pe strazi laturalnice, opriri neplanificate in magazinase prea mici pentru a ma plimba printre rafturi dar ideale pentru a te admira pe tine facand asta. Visez viitor, present si trecut, caci acum asta e ordinea vietii mele. Cele nesigure in urma, cele stiute in present, cele certe in viitor. Apara-mi visarea!

Inca o mai fac, desi rar. Inca ma mai pierd de privirea ta cate-o clipa. Revin imediat. Nu pot respira fara ea, asa ca o caut disperat pentru a-mi confirma ca e acolo pentru mine si numai pentru mine. E privirea ce nu o pot pierde vreodata. E in mine la fel cum el era in pieptul fetei cu sosete de diamant.

Cauta-ma!

This is like a flashback

Amintiri ce mi le doream de mult uitate. Revin intepandu-ma ca niste ace. Penetrandu-mi inima, plamanii, tamplele. Franturi sporadice dintr-o viata pe care nu o mai doream existenta. Din pacate inca traieste, si va trai atat timp ca eu voi respira. Incercarile repetate de a fugi si a ma refugia in diferite locuri de trecutul meu au esuat lamentabil. Amintitile alea traiesc, mai intens ca oricand. Vor muri odata cu mine, cel care le-am adunat tacticos si le-am pastrat in diferite cufere, fara a avea vreodata puterea de a le da foc. Mi-am facut scrum degeaba ani la rand gandurile : paginile au ars rabdatoare, ideile ai ramas sa ma nelinisteasca in continuare.

Ei spun ca teama ne umanizeaza. Nimic mai incomplet. Teama umanizeaza in masura in care nu o putem invinge. Temerile nu sunt ultimile mele ramasite umane, ci primele pietre dupuse intru deificarea mea. Odata invinsa teama, individul capata putere. Din temeri invinse si suflete macinate de suferinta se nasc zeii. Din temeri invinse, suflete macinate de suferinta si neputinta se naste Dumnezeu. Caci da, A fi Dumnezeu inseamna a fi dumnezeul propriei tale lumi interioare, si neputincios fata de cea exterioara. Orice dumnezeu a avut puterea sa-si controleze orice rabufnire interioara pe care a considerat-o nefavorabila, dar a ramas complet neputincios fata de evenimentele lumii exterioare.

Imi vad temerile si zambesc amar, stiind ca in mine e puterea de a le depasi. Adesea vad si temerile voastre si zambesc cald vazandu-va cum va panicati in fata lor, desi in voi e puterea sa le invingeti. O faceti fara sa va dati seama, considerand ca v-ati inselat in privinta dimensiunii pietrei, nu a fortelor voastre. Nici un motiv de ingrijorare : exista batranetea, pentru cei ce spera ca o vor ajunge, destinata reflectiei si regretului. Din pacate, nu mai putem schimba nimic, toata vapaia fiind irosita pentru a face greselile la timpul lor.

Imagini care dor : o femeie cu ochii negri inecati in lacrimi, cerandu-ma langa ea, paltonul meu aruncat prea in graba peste umeri, loviturile tocurilor apasand cu putere treptele. Gerul imi loveste pometii obrajilor, dandu-le foc. Durerea puternica in piept, data de lacrimi ce refuza sa-mi spele chipul. Ochi inchisi cu furie, imagini disipandu-se in trecut.

Seara ce a fost perfecta, la fel de perfecta ca acea strangere ce ameninta mereu sa ma striveasca cu a ei iubire. Vise reamintite, zambete furate cu cea mai arzatoare pasiune, buze inghetate si trupuri tremurande. Momente prea perfecte pentru a le spurca prin cuvinte acum. O voi face probabil ulterior, cand déjà din ele ca va fi doar o ceata pe care o voi astepta sa treaca.

This is like all the things you can fit inside a memory…