Running out of now

Acum eu tanjesc dupa atingeri, dupa siguranta ta, dupa caldura respiratiei tale… ofera-mi-le sau lasa-ma sa-mi recapat vechea raceala, vechea scarba si aproape uitatul dezgust.

Acum sunt in putere si acum simt flacara tineretii arzandu-mi in piept mai tare ca oricand. Eu nu am timp, eu nu mai am timp. Niciodata nu mi-am permis sa astept, pentru ca asteptarea era mereu pierduta, umbrele mereu deznadajduite. Acum urasc lumea dar te iubesc pe tine in schimb, acum cand te iubesc cat urasc toata lumea, lasa-ma sa zbor, sa musc si sa ma omor cat pot.

Dupa ce lacrimi imi vor spala chipul, puterile ma vor parasi, ura mi se va ineca in golul existentei mele, iar angoasa mea existentiala nu va ma rabufni in accese de ura si lupta. Vorbele mele isi vor pierde siguranta violenta, brutalitatea violului si aciditatea urii, vor deveni de o siguranta calma,fada, ca aceea care acum mi se pare de-a dreptul dezgustatoare.

Acum cand imi doresc cele mai mari napaste sa se reverse asupra-mi, cand inteleg mai bine ca oricand ca exista lucruri mai ingrozitoare decat moartea, iar viata se afla printre ele. Iarta-mi delirul si ineaca-mi vorbele in saruturi lungi ce ma ard pe trahee, dar zboara alaturi de mine.

Nu-mi refuza vise ce le vreau implinite. Machiaza-te si arata-mi ca tu esti personajul ideal, chiar daca joci stangace rolul ce ti-am propus. Nu uita ca lumea e o scena, eu sunt regizorul, iar multe indicatii sunt abia soptite la urechile interpretilor. Nu te teme pentru ce i-am zis celuilalt, ci pentru ce ti-am zis tie si nu ai inteles.

Timpul e ceva ce las mereu in urma, iar daca in el raman oameni sau vise neimplinite nu importa. Eu nu ma pot opri, nu-mi pot opri tentatiile si inclinatii spre fatalitate, iar daca nu pot angrena pe altii in ele, ii las in urma. Nu ezit niciodata cand gresesc, caci o fac prea rar, dar mereu colosal. Imi recunosc greselile, dar le-as repeta pe toate, pentru ca sunt facut din bucatile ciuruite de suflete ramase dupa bombardamente succesive de ura si impulsuri.

Eu nu am timp sa fac fiecare lucru la vremea sa , eu nu am capacitatea de a le face decat pe toate deodata, si de aceea simt ca ultima vapaie se apropie cu repeziciune, ca fiecare vapaie e ultima.

I’m running out of world, out of time, out of love… out of me.

Late winter storms

Afara ningea calm. El statea singur la o masa, privind trecatorii de pe strada strangandu-se in haine, ascunzandu-si privirea in fulare si mainile crapate de frig in manusi. Conversatia era undeva departe de el, interlocutorul dand semne de neliniste si nervozitate vadite. El stia asta, dar nu-si putea refuza admirarea spectacolului de afara. Lumea nu a inceput si nu se va sfarsi pentru nici un om. Doar lumea lui a inceput si se va sfarsi intr-o alta persoana.

Si-a scuturat usor pletele pe spate si s-a intors la partenerul de discutie. Stia tot ce urma sa i se spuna, tot ce urma sa fie intrebat, tot ce era asteptat sa raspunda. Dar nu avea sa o faca. Mereu lasa parti intregi neacoperite, sau doar schitate sumar. Nu credea in schimbarea oamenilor prin idei,ci numai prin trairi. Ii era indiferenta schimbarea lor, cu toate acestea ii placea sa o faca des pentru a vedea, pentru a analiza si a intelege cum se misca lumea exterioara.

-Toate intrebarile pe care le pui nu merita puse. Nu au nici o importanta. Cele care au, nu sunt niciodata puse, pentru ca le stim intotdeauna raspunsul dinainte. Orice discutie e utila doar pentru a observa mecanismele de rationare si simt ale oamenilor. Niciodata nu vei gasi rezolvarea problemelor tale in alt loc decat la tine. Doar in lumea ta, se afla cufere ferecate cu raspunsurile de care ai nevoie. In rest sunt doar cadouri, frumoase, sclipitoare, imbietoare, dar inutile. La fel ca femeile. Doar niste nulitati simpatice.

-Si atunci, tu de ce chestionezi orice persoana, de ce o desfaci in mii de bucatele ?

-Pentru ca nu stiu care dintre acele bucatele poate sa-mi lumineze viata. Pentru ca imi palce sa dansez, iar valsul printre cioburi de suflete e mereu altfel . Mereu apar alte si alte miscari, mereu trebuie sa creez un nou pas, o noua miscare pentru a putea continua dansul. E ca un joc de sah, dar tu nu ai mai vazut niciodata miscarile pe care le face adversarul, asa ca trebuie sa inventezi mereu noi modalitati de a ramane in joc. Doar ca aici nu exista adversar, aici lupti numai cu prieteni.

-Si daca, din greseala, calci pe vreun ciob?

-Daca are vreo valoare, nu se va sparge. Daca nu are, pierderea lui oricum nu conteaza. Nimic nu conteaza in lumea exterioara, absolut nimic. Prea multa bataie de cap, pentru prea putin obtinut. Asa ca valsul e unica actiune care are vreun rost, neavand nevoie de justificari.

S-a ridicat alene, si-a aruncat in fuga paltonul pe umeri si a plecat grabit din cafenea. Iar il lasase pe amicul sau singur, straduindu-se sa inteleaga de ce a plecat fara sa spuna nimic. Nu isi facea griji. Nu se scuza niciodata pentru felul sau de a fi, pentru pasiunile sale. Nu avea sa-i dea nici o explicatie. Oricum nu ar fi putut intelege.

I se facuse prea dor de lumea sa.

Every winter I find myself falling…

In fiecare iarna reusesc sa ma regasesc. Sa gasesc franturi din ce eram candva, firmituri din viata ce nu o vreau a recunoaste. In fiecare iarna gasesc bucati de amintiri pe care le recladesc, mici momente presarate de zambete dintr-un trecut ce mi-a fost mult prea des, mult prea amar.

In fiecare iarna vad cum lumea incepe a se agita, cum ritmul meu pare a se oglindi, fie si numai temporar, in lumea din jur. Vad cum toti alerga, cum tuturor le freamata narile cand adulmeca vise ce spera a le transforma in realitate, la fel cum imi freamata mie de fiecare data cand pasesc intr-o anumita incapere, mirosind mereu a ierburi aromate si a vin proaspat fiert, oferit de o bruneta peste care anii par ca nu mai trec, intr-o cana neagra ce tipa “Finding my place among myself”.

Cana tipa acelasi mesaj nebagat in seama de ani de zile, noi continuam sa ne privim cald de sub paturile groase, desi absolute inutile, si ne multumim sa incercam sa ghicim ce cadouri ne vom da de Craciun. Acum cana nu mai tipa pentru mine. Acum eu am gasit locul in care ma pot odihni, unde pot pune capul pentru momente de respiro si calm, unde ma simt in siguranta si stiu ca nimic nu m-ar putea atinge, daramite rani.

In fiecare iarna ma gasesc hoinarind singur printre aceleasi ganduri gri ca fumul ce demult a incetat sa mai iasa din vreun horn. Mereu singur, infasurat in paltonul negru mirosind a tutun, cautand sa-mi ascund privirea in fular. Mereu reusesc sa-mi ascund privirea, niciodata nu reusesc sa ma ascund pe mine de mine, undeva unde nu m-as gasi niciodata, eventual undeva unde nu m-as cauta niciodata.

In fiecare iarna vad locul pe care nu mi-l gasesc in lume. Sau nu mi-l gaseam, fiind prea ocupat sa il caut. Cine stie de cate ori oi fi trecut prin fata geamurilor acelei cafenele in care tu ma asteptai singura la o masa, fara sa stii ca pe mine ma astepti de fapt, fara sa banuiesti ca pe mine ma cauti de fapt, cel putin la fel de acerb cum te cautam eu pe tine?

Iarna asta stiu unde mi-e locul, stiu unde ma astepti, si unde ma vei gasi mereu. In tine si numai in tine. Iarna asta e ultima cand vom schimba priviri calde de sub paturi, cand voi tine in mana cana despre care bruneta imi povestea de mult ca a stat singura pe un raft pana am venit eu sa o sterg de praf si sa o fac a mea. E ultima iarna cand rasetele noastre vor inunda micuta sufragerie inecata in intuneric, cand eu voi sta singur admirandu-va pe voi doua jucandu-va una in parul celeilalte.

In fiecare iarna caut fara a ma opri, fara a-mi da ragaz de gandire, fara a-mi permite sa respir intre reprizele de cafea ce mi le oferiti atat de imbietor…

…but this time someone caught me and tied me. So I’ll never go away.

…but this time, my fall turned into a dance in a chilly night, down the Danube.

Temnita rozelor

Se tot vorbeste de mult-dorita si elogiata autonomie emotionala, de dezlegarea individului de toate paramele sufletului si eventual renegarea lor. Orice individ puternic devine la un moment dat evanghelistul unor asemenea idei, cel ce isi taie in carne vie oricat e necesar pentru a le realiza. Si reusesti sa reduce sentimentele cat de mult posibil doar la tine insuti, pan ace ramane doar o farama pentru ceva exterior, pe care o machiezi si o imbraci in metafore pline de sensuri si cuvinte incantatoare si mestesugite, pentru a te face sa screzi ca de fapt e un sentiment pentru tine, iar stimulul e doar o scuza.

Din pacate, onestitatea isi cere negresit drepturile, si iti recunosti pornirea atavica pentru vicii. Viciile sunt cele ce dau picanterie vietii tale altfel monotone. Incerci sa le clasifici, sa le categorisesti, sa le cizelezi si machiezi asa cum o fac femeile pentru a-si ascunde golurile, crezand cu naivitate copilareasca ca punand culaore la suprafata mascheaza lipsa ei in interior. La fel ca si in cazul femeilor, cazi victima propriei tale creativitati, vrajindu-te ca valoarea viciilor e alta, mai inalta, ca ai realziat o schimbare in intrinsecul lor.

Candva iti vei reveni din aceasta reverie. Vezi iar goliciunea viciilor tale, vezi iar ca ancora e tot acolo jos, pe fundul finite tale, chiar daca nivelul suferintei a crescut. Iti dai seama ca esti legat de parama numita sentiment, si ca orice gand, orice idée a ta nu se poate dovedi suficient de buna sau eficienta pentru a taia legaturile. Mergi pierdut pe strazi prea pline de oameni dar prea goale de libertate, prea calde de intimitate dar prea goale de pasiune. Lumea ti-a devenit brusc o prostituata ce nu cunoaste mrejele in care trebuie sa-si ademeneasca clientul. E o prostituata vulgara, lipsita de orice urma a feminitatii ce ar putea naste in tine o pornire catre voluptate. Realizezi ca e prostituata de la care ai plecat in graba in noaptea precedent, aruncandu-i in scarba banii, amintindu-ti ca ai o sotie. Dar nu mai ai o sotie – esti inca un vaduv intr-o lume de oameni casatoriti. Ii privesti arrogant, pentru ca tu stii ce le rezerva lor sfarsitul. Tu l-ai vazut, l-ai trait, si i-ai supravietuit. In agonia ta rationala, sesizezi un gol. Intai e o mica crapatura, dar treptat ajunge un abis pe cale de a-ti inghiti toata lumea, pe tot sinele tau.

Si pe marginea acestui abis, te gandesti la vremea cand aceai parame strans legate, cand aveai de ce sa te ancorezi, spre ce sa privesti cand te simteai indepartat de tot. Si parama iti reapare aievea, si de data asta ii juri ca nu o vei mai dezlega vreodata. Si stii ca asa vei face. Nu pentru ca ti-ar fi teama, nu pentru ca nu ai mai avea energies a o strigi inca o data, ci pentru ca nu ai mai rezista fara stransoarea ei nici o clipa.

Te trezesti apoi intr-un vis frumos, ducand cafele fierbinti pe farfurioare cu petale de trandafiri ce inca pastreaza amintirea picaturilor de roua. Esti intemnitat sa fii legat mereu de aceasta camera, de aceste situatii din care nu ai vrea sa mai scapi. Esti in aceeasi situatie ca la inceput, doar ca acum iti vezi carcera ca pe eliberarea din lume.

“Cele făptuite întru iubire se petrec întotdeauna dincolo de Bine şi de Rău.” (Friedrich Nietzsche)