Razboi in femeie

Era prea obosit pentru a-si aminti vorbele ei. Privea impietrit la apa ce curgea molcoma in fata lui, dorindu-si sufletul a fi de un calm asemanator ei. Dar asta nu se putea intampla. El nu a fost niciodata calm, rabdator; el a fost mereu cel ce a intrat primul in lupta si a primit cele mai multe gloante. Acum era obosit. Trecusera ani de cand luptase prima data, de cand primise prima scrisoare, de cand dulcele ei blestem il urmarea.

Acum nu mai putea continua. Isi incarcase revolverul, il indesase in buzunarul paltonului si plecase pentru a privi ultima data marea. Mereu il marcase intinderea ei, mereu a fost ademenit a se pierde in ea odata pentru totdeauna. Acum era momentul.

S-a asezat pe prundisul ud si si-a aprins o tigara. A scos de la piept prima scrisoare de la ea, si a recitit o singura data fraza fatidica ce il bantuise toata viata : ”Te voi iubi mereu!” . Zambi amar, dupa care ii dadu foc cu bricheta, lasand-o sa cada pe apa. Ultimile ramasite s-au udat incet, pierzanu-si treptat urma in adancimea apei.

A scos revolverul, si-a lipit teava de tampla, dupa care si-a soptit ce nu indraznise a-i spune ei niciodata : ”Razboiul nesfarsit era suportabil, fata de dragostea ta ce-si permitea pauze!” A apasat tragaciul, impacat ca in sfarsit a putut afirma ceea ce i se spusese mereu – femeia te va ucide.

Copilul din tine

…Mi-am scos alene paltonul si am pasit in bucataria slab iluminata. Era o lumina obosita, peretii bateau in nuantele frunzelor vestejite. Mi-am aprins o tigara si am sorbit usor din cafeaua ce mi se oferise. O picatura de foc mi s-a prelins pe trahee pana in stomac, desclestandu-mi plamanii. Am ramas intepenit, contempland pierdut picatura razleata de cafea ce ramase pe buza cestii.

S-a asezat in fata mea, nu inainte de a-si mai privi inca o data fiica ce citea infasurata intr-o plapuma groasa, stand zgribulita intr-un fotoliu. Micuta blondina era angelica. Concentrata la carte, nu bagase de seama cand am intrat in casa. De obicei prezenta ei ar fi fost extrem de dorita; era singurul copil care nu ma plictisea sau enerva niciodata, singurul care imi parea a intelege locul sau si mai ales, a fi constient de ceea ce nu intelege. Simpatia mea fata de ea era posibil sa fi izvorat din impresia ca seamana in anumite privinte cu mine la o varsta mai frageda. Acea privire care cauta sa inteleaga, acei ochi mai mereu ascunzand ganduri, griji si intrebari ce i-au fost puse mult prea devreme.

Desi singurul copil pe care il suport mereu fara a simti nici cea mai mica lipsa de comfort, de data aceasta faptul ca ramanea distanta ma bucura. Ultimile ore petrecute in reverie se dovedisera a fi la fel de necrutatoare ca si noaptea precedenta. Prea multe lucruri ce le voiam sterse sau cel putin ma voiam impacat cu ele si-au aratat grotescul chip, fortandu-ma iar sa ma autotorturez.

Dupa cateva minute de liniste, a spart tacerea.
-Ce-ai patit? Aceleasi griji legate de viitor, alte temeri venite din trecut? Din ce motiv te framanti iar?

-Nu griji legate de viitor, nu temeri din trecut. Incapacitati din prezent. Incapacitatea mea de a ceda, de a mai renunta la anumite criterii si cerinte in vederea anumitor scopuri. In idealismul si elitismul meu am devenit de nestramutat din principiile mele. Nu le pot nici macar altera fara sa ma simt rupandu-ma in bucati, iar sa traiesc cu ele calcate e la fel de imposibil : sa le tin sub control, sa le temperez, dintr-o ocupatie de rutina a devenit ceva ce ma sleieste de ultima farama de putere din corp. Pesimismul meu a inceput sa se diminueze, si ca o consecinta mi se nasc iar sperante. Deziluzia acestor sperante e mai dureroasa decat orice altceva, cel putin pentru mine. Ar trebui sa stiu asta. Nu-mi mai pot permite sa-mi fac sperante pure, sa fac confuzia intre vis si speranta, intre speranta si posibilitate. In ultima vreme, aceste 3 notiuni s-au contopit si confundat prea mult in mintea mea, in fiinta mea, si acum e dureros. Nu-mi mai pot permite sa sper. Sa visez ca un copil si sa ma astept ca a doua zi visul sa-mi devina realitate. Pentru ca nu am fost niciodata copil, si nu am stiut niciodata cum e sa fii unul. Pentru ca nu a durat doar un rasarit, ci ani pana visele s-au intrezarit, dar erau déjà alterate, mutilate de o lume ce nu a avut curajul sau prostia nebuna de a crede in visele proprii. De o lume care nu-si stia visele proprii, dar si le manjea dorind a le face arta sau filosofie . Nu imi mai permit scapari de umanitate. Si o sa ma ingrijesc sa nu mai fie de acum incolo.

Tigara in stingere imi ardea degetele. Tamplele imi zvacneau. S-a ridicat si mi-a curpins fruntea in brate. Plangea. Pieptul i se zbuciuma, inecandu-se in suspine. “Copilul din tine, ultima lui farama, ceva, orice din el, ce iti spune sa faci?” “Copilul din mine nu e si nu a fost niciodata. A fost candva macheta unui monstru in mine. Acum a crescut, si e monstrul in sine. Farame nu mai am decat de sperante, si de gol. Si astea ma ucid. Calc pe farame uscate intr-o noapte rece de iarna. Singur…”

I’ll be there

Afara ploua neincetat. Era singur in camera plina de fum, dar lipsea din lumea lui, lume ce o zavorase intr-un cufar vechi pe care il tinea in mansarda, unde adesea adormea recitind gandurile ei si ale lui din vremea cand ea era langa el. Acum nu era. Nu inca. Nu putea fi. Lumea lui era definita de ea, iar absenta ei a cauzat un colaps al lumii, in acel cufar pe care praful nu apuca niciodata sa se puna.

Statea si astepta calm, obosit de teatrul pe care il juca, de un rol prea uzat pentru a-l mai atrage in vreun fel. Nu se considera un actor bun, cu toate acestea a ajuns in acelasi impas ca unul : cine mai sunt eu printre rolurile mele? Doar ca el stia raspunsul, dar nu il putea afirma fara ea langa el. Asa ca tot ce ii ramanea de facut era sa astepte caldura ei in bratele lui.

Statea si astepta calm, pe pervazul geamului, asa cum o facuse prima data cu ani in urma, visand la ea. Asa o si cunoscuse : el visa iar ea i-a aparut si i-a promis ca va fi a lui. El nu-si credea visele, el nu se credea pe sine. Ii era teama ca s-ar trada singur mai josnic si mai dureros decat ar putea-o face oricine altcineva.

Privea absent rotocoalele de fum gri, amintindu-si rar sa-si stearga urmele lasate de lacrimi pe obrazul sau, canalele sapate de ele in chipul lui odata tanar si luminos. Acum nu mai era asa. Acum pletele negre nu mai aveau acea stralucire jucausa, care-I era adeseori admirata, ochii nu mai aveau sclipiri ce tradau excese de pasiune, mainile isi pierdusera finetea si gratia miscarilor. Pletele erau de un negru mat, ochii plansi, in nuante sterse, mainile tremurande, gata sa cedeze la prima miscare.

In ciuda degradarii sale, era fericit. Asteptarea avea sa se sfarseasca curand. O simtea.

Doua batai usoare in usa. Apoi liniste. O voce calma, tremuranda rosti un singur cuvant, unicul necesar sa-l faca fericit.

-Iubitule…?!?