Ganduri…

Cuvintele isi pierdeau sirul, penita lasa in urma urme de sange diluat, ochii i se intunecau. Trecusera ani de cand a scris prima data, de cand si-a vazut primul gand, prima ura, prima temere, prima incercare, primul esec, luand forma. Trecusera ani de cand alcoolul ii inundase traheea pentru prima data, in speranta deznadajduita ca i-ar putea lua gandurile, ca l-ar face sa uite de el.

Acum era la fel. Stand singur, mereu singur in el si in lume, la aceeasi masa, in aceeasi cafenea in care oamenii i se pareau suportabili, cateodata chiar placuti, impanzita de fum gros la fel cum sufletul lui se impanzea pe zi ce trece de amar. Isi vazuse prima iubire plecan, a doua murind incet in el, a treia cedand si toate cate or mai fi urmat stingandu-se incet incet, lasand in sufletul lui un ultim icnet de durere si arsita.

Poetul ce era candva murise. Isi pierduse zambetul in foalele unei rochii, sensibilitatea degetelor pe prea multe piei de femeie, auzul in prea multe tonuri monotone, vazul in adancimea prea multor ochi goi. Nu se mai stia pe sine, si nu mai voia cunaosterea ce i se oferea. Voia sa-si renege harul, iar si iar.

Se saturase de cautat si inglobat simboluri in spatele fiecarui cuvant, de analziat orice pierdere, orice nimic, obosise de atata cautat si atata lupta. Poiana verde dintre artari, fantana dintre plopi, bratele in care sa se odihneasca, toate visate de mult acum i se pareau obosite si naive, ca zeii clasici. Acum nu mai avea nici puterea de a lupta pentru ele, nici resemnarea de a trai cu ele. Se gasea iar in vesnica-i balanta a suferintei. Un pariu facut cu lumea si cu el insusi, pe care de mult nu mai credea ca il poate castiga, decat distrugandu-si orice sansa de a se simti comfortabil.

Penita i-a alunecat incet din mana, tigara i-a cazut dintre buzele arse de prea multa pasiune nevarsata si rpea multe refugii pe care voit sau nu le-a acceptat. Era stinsa oricum de mult, dar nu mai putea simti. Corpul nu-l mai ajuta de ani, puterile il parasisera, numai blestemul si-l pastrase, mintea prea patrunzatoare si sufeltul prea avid de fericire. Fericirea i se parea ceva copilaresc, ceva ce nu cunoscuse si nici nu avea sa o faca. Adesea o asemana cu Dumnezeu ; o himera creata de om din ignoranta si teama. Teama de a nu rezista pana la capat.

A cazut cu capul pe masa prina de scrum, scrum la fel de consistent ca si cel din sufletul lui mult prea incercat. De data asta nu avea sa se mai ridice. Speranta si increderea in puterile ei salvatoare ii scadeau pe zi ce trece. Nu ea avea sa-l omoare, ci el. Inima lui avea de gand sa-i dea ultima lovitura, dupa ce ani la rand i-a suportat capriciile si pasiunile. acum el avea sa-i suporte ei un singur capriciu. Nici nu banuia cat de incantat va fi.

Usa s-a izbit de un perete. O femeie zvelta a intrat, cu ochii in lacrimi a pasit pana la masa lui, si-a ingropat ochii in umarul lui drept si si-a lasat lacrimile sa-i siroiasca, spalandu-i chipul. Era prea tarziu. Nu a reusit sa-l salveze de el, asa cum ii ceruse. Nu a reusit sa ii ia harul si sa i-l inlocuiasca cu fericire.

A ramas ore in sir plangand asupra trupului celui pe care il iubise, acum parasit de viata de care ea se indragostise vazand-o in el. Era cea pe care o cautase. Totusi, inima lui nu i-a ingaduit sa isi traiasca alinarea harului si a suferintei.

Intr-un final a ridicat ochii si a citit ultimul vers scris de el pe foaia imbibata de alcool : “Caci ingerii nu pot salva, pot doar lacrima.”