Ganduri…

Cum Oscar Wilde preciza ca o incercare disperata de a se apara de confuzia dintre el si gandurile sale, desi confuzia nu exista, doar ca asocierea s-a dovedit a fi mereu nociva pentru individ si benefica pentru lucrare (motiv pentru care putem spune fara a gresi ca Wilde si-a atins idealul de artist) :”Those who find ugly meanings in beautiful things are corrupt without being charming. This is a fault.”

Dand crezare vorbelor lui, cad de acord cu mine asupra faptului ca decaderea mea e incantatoare. Pentru mine a fost mereu, desi adesea mi-am criticat-o si am incercat sa o opresc sau stavilesc. Toate au fost in van, caci nu exista metode eficiente de a te impotrivi tie. De ce as reusi eu, cand asa cum Narcis se incanta privindu-si chipul, ma incant si eu privindu-mi malformatiile si monstruosul intrinsec.

Prin ochii mei, frumosul e vizibil doar prin contrast cu mine, ca norma. Astfel, tot ce cataloghez drept frumos trebuie mai mult sau mai putin sa ma puna in contrast, daca nu in obscuritate. Intr-un exces de aroganta mi-as declara scrisul frumos, dar acest exces nu se va realiza prea curand, pentru ca niciodata scrisul nu a fost in stare a-mi pune in umbra excentricitatea sau fiinta cu totul. Controverse a creat mereu. Mereu inutile, incapabile a ma corija pe mine, si nici pe criticii cei mai inversunati. In acest sens, nasc arta. Arta e inutila.

Frumusetea pe care o apreciez, o pot aprecia numai datorita sarmului ce adesea se confunda cu aroganta decaderii mele. Nu am invidiat niciodata frumosul, nu am indraznit. L-am privit mereu ca pe un altar, cu aceeasi religiozitate cu care crestinii privesc moastele, purtand un respect profund pentru fondul prea adanc sau lipsa completa a fondului din spatele lor. Intodeauna unde s-a dovedit a fi fond in spatele frumusetii, s-a dovedit a fi de aceeasi natura cu al meu : deznadajduit, decazut, lugubru. O camera goala in care s-a varsat o galeata cu var gri, ce treptat a inundat tot, inclusiv ferestrele si tavanul.

Unde nu am gasit fond am considerat mereu ca e puritate. De aici si senzatia ciudata ce o resimt cand petrec o vreme mai indelungata langa o asemenea persoana, senzatie de neliniste. Am o retinere ca acea persoana ar naste fond, ca si-ar pierde puritatea, ca ar incepe sa traiasca, in loc sa se iroseasca in frumusete. Sa fii capabil sa te irosesti fara remuscari e o arta. Ca toate artele, e un viciu.

Am intalnit exceptia, persoana capabila sa nasca fond fara a-si pata, inca, puritatea. Cea care vede frumosul in lucrurile frumoase. In prezenta ei, nelinistea se transforma in teama ca suferinta ii va aduce lacrimi pe chip. Si e chipul ce nu ar trebui nicicand spalat cu lacrimi sarate.

In aceeasi incercare de a se scuza ca e prea inalt pentru lumea in care traia, Wilde nota : “Those who find beautiful meanings in beautiful things are the cultivated. For these there is hope.”

Deci speranta mai e pentru amandoi. Ramane doar sa o cristalizam, sa o protejam la fel ca acel ultim dar ramas in cutia Pandorei. Am vrut sa nu deschid cutia, sa ma opun tentatiei. Dar mi-am amintit ca “Singura cale de a rezista tentatiei e sa i te oferi!”. Si inconstient am facut’o.

Cearta si sensuri intunecate se vor gasi mereu, atat timp cat arta e arta, si cat omul mai e om. Si arta va fi vie atat timp cat omul e viu, caci “It is the spectator, and not life, that art really mirrors.”