Ganduri…

Luna rosie pe care am admirat-o aseara s-a inrosit si mai mult in seara asta. S-a inrosit in al meu sange. Sangele ce il vreau tasnind din mine cu putere, apoi treptat calmandu-se, ajungand in final sa picure alene, asa cum eu simt acum ultmile picaturi de viata picurand din mine.

Urasc sa o recunosc, dar chiar si eu obosesc. Simt cum trupul zace intr-o letargie, iar aparenta mea energie debordanta e doar un joc de teatru, pe care il sustin din ce in ce mai greu. Trupul taraste si mintea mea dupa el. Altadata vie si visatoare, acum admira cum permite lumii sa se prabuseasca peste ea. Au trecut de mult vremurile cand credea in clisee despre viata, dragoste, sau aproape orice. A invatat de mult sa chestioneze si sa supuna criticii si scepticismului orice, chiar si pe ea insasi, sa nu se mai increada in nimic.

Treptat, ultima himera pe care si-a ingaduit-o pare a-i scapa, iar ea nu poate face nimic. Trupul nu o mai ajuta aproape deloc, e mult prea vlaguit pentru orice eforturi. Eforturi pe care totusi le va face chiar cu riscul de a se distruge de tot. Miracolele ce candva erau dese si aproape habituale, acum nu mai au loc. Acum griul se intinde peste tot, apatia si dezndejdea facandu-si incet dar sigur un culcus in ea.

Am ajuns doar un mort viu, o fantasma translucida, o plasmuire a mintii mele intr-o lume in care nici un loc nu e pentru mine. E o lume pentru care nu sunt facut, fata de care nu simt decat repulsie si scarba. Raceala din sufletul meu, candva vibrand incendiat in pasiuni si sperante, acum se intinde si asupra trupului. Bratele si pieptul, candva arzand de dor, acum sunt reci, sleite de putere, asemenea mortilor.

Mi-am spus mereu ca trebuie sa ma feresc de monotonie, de razboaie de uzura, in care asptarea si rabdarea sa fie elementele cheie. Acum, picatura chinezeasca cade pe fruntea mea, omorandu-ma treptat, dar sigur. Omorandu-mi trupul, caci sentimentele vor ramane acolo mereu, chiar daca din palatal ce le gazduia odata va ramane doar o cabana mica, cu un singur pat, o masuta mica si o singura patura groasa, ce nu poate inveli decat un singur trup, un singur sentiment, cel ce pare a merita cel mai mult.

Ochii si-au pierdut de mult stralucirea, zambetul de mult s-a transformat intr-o grimasa de durere, mainile sunt din ce in ce mai tremurande, trupul tot mai fragil. Aceleasi trup ce mereu revine in aceasta stare, mereu lesinand pret de cateva zile. Acelasi lesin profund, similar unei come, in care bolnavul zace agonizand, cu trupul impietrit dar mintea mai treaza ca oricand, care trebuie sa-l vindece. Care insa nu l-a vindecat niciodata.

Si nici acum nu o va face. Dar acum e cel mai inoportun moment, caci acum el ar fi trebuit sa fie exact opusul a ceea ce e. Acum trebuia sa fie plin de viata, de energie, de speranta. Acum mai mult ca niciodata. Iar acum le-a pierdut.

“Daca intre fericire si nefericire sta un trup, acel trup trebuie nimicit.”