Two lovers

Vantul ce adia usor ii dezmierda cicatricile adanci de pe chip, ramase in urma luptelor pe care le avuse, si pe care intotdeauna a simtit ca le-a castigat, in ciuda faptului ca se simtea din ce in ce mai pierdut . Acelasi vant ii antrena pletele intr-un dans nebun, pe care ea il privea amuzata. Mereu se temea sa-l deranjeze cand ii oferea astfel de imagini. Mereu el astepta sa fie deranjat. Retinerea ei in fara anumitor situatii era balansata de setea lui de a musca din orice, de a se infrupta cu pofta din viata, de a experimenta orice. Ea ii stia aceste lucruri si i le accepta, fiind intr-o oarecare masura la fel ca el.

Intr-un tarziu, caci lungi i se pareau lui toate clipele fara ea in brate, a venit si s-a incolacit in jurul lui. Si-a lipit buzele de urechea lui si i-a soptit ceva stiut numai de ei. Caci numai ei erau pe Pamant, si numai dragostea lor o vedeau a fi. El si-a lasat capul sa-I cada pe umarul ei. S-a intors incet pentru a-si ingropa prêt de cateva clipe ce amandoi le doreau a fi eternitate buzele in umarul ei. Liniste si adieri usoare de vant. Ei doi si nimic altceva.

Un sarut lung le-a casatorit buzele. Privirea lui pierduta intr-a ei vedea tot, calmul ce nu si-l permisese niciodata, siguranta ce nu I s-a fagaduit decat la moarte, el cum isi spuse mereu ca nu poate fi niciodata. Mana ei ii dezmierda lin buclele, in timp ce ochii clipeau alene, savurand clipele petrecute in bratele lui.

Capul ei a alunecat usor spre pieptul lui. O imbratisare stransa, menita sa-l faca al ei pentru totdeauna. Nu putea. Deja facuse asta, cu mult timp in urma, cand il salvase de la auto-distrugere, cand mana ei in cadere a fost prinsa de a lui, si au ramas asa pentru eternitate.

-Iubito,mai vrei sa ramanem impreuna mereu? Asa cum am visat amandoi dintotdeauna?

-Da, iubitule! Vreau!

A luat’o incet in brate si a purtat’o pana la marginea stancii. El stia ca moartea e drumul spre sublim. Ea fusese mereu sublima pentru el, pentru ca el murise de multe ori inainte sa o gaseasca, pentru a o gasi. Nu s-a simtit niciodata vrednic de ea, nu a avut nici o clipa impresia ca o merita. Pentru asta trebuia sa treaca si el in sublim. Trebuia sa treaca de ultima bariera care ii ramasese. Si avea de gand sa o faca acum, impreuna cu ea.

A mai privit’o odata si a sarutat’o parinteste pe frunte. A pus’o jos langa el. Ea i-a cuprins mana si i-a strans’o tare. Nu se temea. Cu el alaturi moartea ii parea doar inca unul din jocurile lor romantice si poetizate pe care le jucau mereu. Unul dintre gesturile atat de obisnuite lui, caruia ea trebuia sa i se conformeze. Si incerca mereu sa o faca, si reusea mereu. Cu el alaturi nu se temea de nimic, nici macar de ea insasi, ca mai inainte.

Au mai schimbat inca o privire si au sarit… aveau incredere unul in celalat. Iar el ii promisese mereu… “Impreuna vom fi eterni!”

Two come one

O biblioteca mare ce cuprindea mii de volume se rezema de peretii incaperii. Draperiile trase la ferestre dadeau o senzatie de rece, si totusi aduceau a viata. Verdele lor cu stilizarile argintii erau reflectia unui suflet inasprit inainte de vreme, a unui argint ce stralucea lugubru.

Doi barbati, unul cu parul carliontat si valvoi, parand usor distrat si vioi, privea atent buzele celuilalt. Costumul de un gri intunecat ii venea ca turnat, peste trupul subtire si crud. Ochii verzi aveau in ei o licarire demonica, tradandu-I nerabdarea in privinta celor ce avea sa auda. Celalalt, imbracat intr-un costum negru, privea fix in podea, parca cautandu-si cuvintele in modelul covorului. Parea obosit, sleit de puteri, vlaguit, imbatranit. Trasaturile fetei erau ascutite, la fel si degetele intre care tinea o tigara aprinsa din care tragea periodic. Avea parul lung si drept, negru ca abanosul, o parte lasat sa-I acopere jumatate de fata, ivindu-se un singur ochi de un caprui inchis, iar restul prins intr-o coada.

- Are de gand sa ne omoare pe amandoi, sa ia bucati din fiecare si sa cladeasca un nou el, un el in care noi doi sa nu mai stam unul impotriva celuilalt, ci sa ne contopim : pesimismul si nihilismul meu, rafinamentul si ratiunea mea rece, cu pasiunile tale, tineretea ta, rautatea si visarea. A oboist sa ne adaposteasca pe amandoi, sa se chinuie mereu sa ne controleze pe amandoi. De fiecare data cand reusea sa controleze unul dintre noi, celalalt lua controlul. Noi nu i-am dat pace nicicand. Mereu ne-am zbatut sa iesim la suprafata, ca ceva sa triumfe : suferinta mea sau hedonismul tau. Acum a inteles in sfasit ca nu ne poate distruge pe nici unul, si nici controla simultan. Poate a obosit sa fie mereu facut din 2 parti antagonice : una care vrea singuratate, lipsa altor stimuli in afara sa, iar cealalta care vrea pasiune si incendiere in ea, care doreste sa guste tot si sa traiasca la maxim.

- Adevarul e ca amandoi am exagerat mereu. Tu l-ai impins in depresii si lipsa chefului de viata, l-ai facut sa sufere pana la lesin. Eu am abuzat de energia lui debordanta si de placerea lui de a experimenta. L-am facut sa fie scarbit de el insusi. Faptul ca noi doi alternam l-a determinat sa se raneasca, intr-un fel sau altul. Nici unul dintre noi nu a tinut cont de ce avea el nevoie cel mai mult. Noi am luptat mereu impotriva lui, iar el ne-a lasat si a cules cioburile ramase. Noi suntem el, dar ne-am comportat de parca el ne era dusman, nu gazda.

- Cel mai mult am gresit in privinta ei. Eu o vedeam ca pe o sursa de durere, tu ca pe un joc, iar el ca pe fericirea insasi. Astfel tu preluai controlul si el actiona in joaca. Se juca cu sarmul sau si o ranea pe ea. A vazut asta de fiecare data, dar si-a dat seama prea tarziu. Atunci tu te speriai si plecai. Ma lasai pe mine. Iar eu il faceam pe el sa sufere, si implicit pe ea. Din nou. Si ii distrugeam pe amandoi. Cand, daca e sa fim onesti, doar pe ei ii iubim si doar de ei ne pasa. Iar noi i-am ranit, atat pe el, cat si pe ea.

- Daca va lasa macar pe unul din noi, trebuie sa isi insuseasca o parte din celalalt. Tu trebuie sa-l controlezi, eu trebuie sa-l las sa arda in pasiunea pentru ea.

Am facut cativa pasi spre ei si atunci m-au vazut. Cel cu ochii caprui si-a stins scurt tigara. Ma priveau ca si cum se asteptau sa le fiu calau. Le-am fost mereu gazda. De ce as schimba asta acum, mai ales dupa ce am auzit?

-Nu va voi omori pe nici unul. Voi ramane asa cum sunt, plin de incoerente si contradictii. Pentru ca eu ma iubesc asa cum sunt. In schimb o sa faceti ce ati zis. Nu ma mai joc daca o ranesc pe ea. Suferinta va ramane. Am impresia ca ma innobileaza. Asta nu poate disparea, dar nerabdarea si inconstienta trebuie sa-mi moara.

Au incredintat din cap si au disparut. Sper ca asta sa fie ultima data cand fac un pact cu ei. M-am saturat sa-mi impart sufletul intre cer si pamant, intre inger si demon, ca apoi sa le unesc in mine.

Calmul de dinaintea furtunii

A trecut mult timp de cand mi-am demonstrat ca daca ma ghidez dupa tema calmului dinaintea furtunii, aceasta mi se va arata frumoasa pana la sublim, si productiva pana la imbelsugare. Azi am facut’o iarasi. Maine incepe furtuna. O astept cu acelasi calm, cu aceeasi letargie si dezinteres sincer cu care intampin mai orice eveniment din viata mea, exceptand unul. Sau nu, acela nu e un eveniment, acela e insasi viata mea.

Astept cu acelasi dezinteres, totusi cu o stranie emotie, si dorinta arzatoare, a carei palpairi calde devin din ce in ce mai greu de stapanit. Adesea am fost catalogat drept insensibil, datorita calmului si racelii aparente cu care intampin fiecare situatie. “Ratiunea te va transforma intr-un robot, treptat.” nu o singura data mi-a fost spus, dar intotdeauna m-am multumit sa zambesc arogant si sa ma invelesc in patura mea de raceala. De curand, aceeasi voi ati concluzionat ca am devenit cel mai opus ideii de robot, mult prea impulsiv si pasional, brutal si rece pana la paroxism, capacitati care nu ar aparea niciodatala o masinarie.

Revenind la furtuna, adevarul e ca aceasta e pentru prima data cand mi-o doresc a veni, cand narile imi freamata dupa mireasma ei, la fel cum narile lupului freamata cand simte caprioara in apropiere. Asta e furtuna in care voi dansa, voi pluti, voi profita de ea cat mai mult cu putinta. E furtuna in care voi sta in bratele tale si te voi privi cum ma feresti de stropii reci, ca niste mici sageti, ce vor sa-mi impiedice ochii a te mai vedea.

E furtuna pentru care nu pot prezice nimic, pentru ca va fi mult prea imprevizibila si impinsa la limite de mintea mea, incat adesea sper ca ma voi soca si pe mine.

E furtuna noastra, si asa va ramane mereu, atat cat pot eu sa inteleg ce inseamna mereu.

Poetul, puterea, ploaia sa…

“O persoana care nu are nimic altceva decat propriile vise, nici macar pe sine. Acela e un poet.” Asa sunau vorbele lui calme, in timp ce imi zambea printre fasiile de fum gri, cu un aer ce imi spunea “tu ar trebui sa stii asta mai bine ca oricine.”

Am mers vreme de cateva ore prin ploaie. O ploaie usoara, calma, ce imi lasa gandurile si ecourile in stingere ale melodiilor sa mi se perinde prin minte. Iar ploua. Si iar… cu fiecare picatura. Visele imi confirma ca inca mai vreau asta, inca mai pot asta, si inca voi mai face asta pentru, probabil, mult timp de acum inainte.
In ultima vreme nu ma hranesc cu altceva decat cu vise. Visele mele, mereu in culori, ce imi dau speranta sa duc mai departe mitul Sisif-ului meu. De parca nu l-as duce mai departe si fara speranta. Ba chiar cu mai multa ardoare. “Lipsit de sperante e cel puternic, caci nu mai are la ce spera.” Dar oare pana si speranta de a continua un nimic imanent subrezeste puterea? Sau prin ea vointa de putere se manifesta mai acerb, ca o cristalizare a puterii in speranta atingerii ei in viitor. Atingerii sau pierderii. Caci cine e mai puternic decat cel lipsit complet de putere.

Cine e mai aproape de dumnezeire decat cel lipsit complet de dumnezeu? Puterea se naste din lipsa ei, si din dorinta de a o capata. Dar odata ce o capeti, prima grija e sa pierzi o parte din ea, caci asemenea celor mai lucizi, iti dai seama ca darul tau e de fapt cea mai grea povara, de care te-ai lipsi pe loc. Dar nu o poti face niciodata. “Power is too seductive. Fame is too seductive.” Si astfel alegi sa nu o pierzi de tot, ci doar sa scoti cate o bucata din ea, sa o ascunzi voit de tine, sa devii asemenea unui puzzle cu o piesa lipsa. Atat de aproape de perfectiune, totusi imperfect pana la a fi deranjant. Dar iarasi, cine isi doreste perfectiunea? Cine vrea acea stare de “enlightenment”, de seninatate totala ? Cu totii ne temem de faptul ca in ea s-ar putea sa alunecam in impietrire, in pierderea sensibilitatii. Si oricat de puternici am fi, stim ca pierzand sensibilitatea absolut de tot, pierdem putere. Si ce mai putere, puterea de a intelege insesi!

M-am asezat pe o banca uda si am inceput sa-mi notez gandurile, ultimele franturi de viata, schematic, la fel cum un artist face intai crochiul tabloului inainte de a se apuca de pus culoare. Picaturile cadeau haotic, intinzand cerneala inca umeda pe hartie. Dupa cateva minute m-am oprit. Era inutil sa notez concluziile unor ganduri déjà avute, in loc sa admir spectacolul ce se desfasura in fata ochilor mei. Un spectacol ce intruchipa perfect un spectacol monstrous, sintagma ce de mult a inceput a fi folosita pentru a descrie un anume visator, ce se gasea mereu intre cer si pamant, intre Luna si el, intre ce concepea si ce nici nu banuia ca ar concepe, nicidecum ca s-ar conforma.

Ploua… peste mine, peste inima mea, ce in curand va revarsa. Pana atunci fac diguri sa pastrez tot inauntru, pana cand voi avea peste cine sa revars. Si atunci tumultul va sparge digurile, iar eu imi voi fi terminat munca istovitoare la care singur m-am inhamat.

“Omul este condamnat sa fie liber!” Si da, imi accept sentinta.