Just like raindrops

Mai demult vorbeam despre picaturi, despre fiecare picatura. Ce ziceam atunci e adevarat. Inca mai cad picaturi, si inca te vad in fiecare dintre ele. Si inca sper ca odata cu una dintre ele vei veni si tu iarasi alaturi de mine.

Starea mea depresiva are scurte pauze de un optimism care ma surprinde pana si pe mine. E bine ca inca ma mai pot surprinde, si schitez necontrolat un zambet de fiecare data cand in surprind izbucnirea de optimism, plina de o naivitate copilareasca, de care nu ma mai credeam de mult a da dovada.

Just like a waterfall, straight to the heart of me… asa vine lipsa ta. Simt cum tot nefas-ul lumii se revarsa asupra-mi, inecandu-ma treptat in el. Am anumite retineri ca s-ar putea sa ma ia odata cu el, sa raman plecat si sa nu mai recunosti nimic din mine atunci cand ma vei gasi din nou. Din fericire, Sisif e mai viu in mine ca in oricine altcineva, si astfel imi trag seva din aroganta mea ca pot birui natura, oamenii, tot. Inca mai am certitudinea ca pot birui tot, inclusiv pe mine.

Ma lupt iarasi cu natura. Ultima data cand m-am privit in oglinda lacrimilor mele am vazut un om sleit de puteri, cu o privire rece, moarta, lipsita de viata, totusi un om liber. “Caci omul e liber numai atunci cand prin ratiune si-a supus toate instinctele.” Si asta fac clipa de clipa. Mie mi-e mult mai usor decat altora, din pricina filtrului prin care vad lumea, acum toata gri. Iarasi. Ranile de pe chip mi se vor vindeca, cicatricile vor ramane. Asta va fi probabil tot ce va ramane din mine si din aroganta mea, la final : cicatrici ce amintesc de un monstru ce nu stia zambi pana o fetita mica i-a promis ca-l va gasi, iar cand l-a gasit l-a invatat sa zambeasca, fie si doar pentru o secunda.

Inca ploua. Se anunta o noapte in care va ploua mult, iar eu voi gusta fiecare picatura, sperand ca una sa fii tu. Si vei fi. Daca nu in noaptea asta… atunci in urmatoarea.

Stau. Privesc fumul gri ce-mi iese din plamani si visez. Visez la fel ca atunci cand m-ai vazut prima data. Inecat intr-o suferinta si nimicnicie din care numai tu m-ai putut scoate. Mi-e dor.

… even though you’re a million miles away.

Leapsa – 8

Leapsa primita de la Liz, ca acum cica as fi cu capul in carti. Sa vedem ce facem cu ea :

1. Ce carte ai recomanda şi de ce unui dezamăgit din dragoste?
Sylvia Plath – Poems sau Artur Schopenhauer – Arta de a fi fericit. Pentru ca “Insomniac” explica totul, iar “Fericirea nelimitata si suferinta foarte violenta nu se intampla niciodata decat uneia si aceleiasi persoane”. Cu totii ne credem subiectul acestei fraze, dar putini dintre noi o si simt.
2. Ce carte ai recomanda şi de ce iubitului/iubitei?
Mircea Marian – Iubire in septembrie. Pentru ca mereu ne intoarcem in acelasi loc, fie ca suntem noi sau jucam un rol.
3. Ce carte ai recomanda şi de ce celui mai bun prieten?
Friedrich Nietzsche – Asa grait-a Zarathustra. Pentru ca lumea e plina de sclavi, iar tie ti-e atat de scarba.
4. Ce carte ai recomanda şi de ce unui copil de 10 ani?
Lewis Caroll – Alice in Tara Minunilor. Pentru ca peste cativa ani va trebui sa o reciteasca si sa rada de ce gaseste in ea, redat atat de fidel.
5. Ce carte ai recomanda şi de ce unui mare aventurier călător?
Oscar Wilde – Portretul lui Dorian Gray. Pentru ca nici o aventura nu se compara cu viata in societatea cu pereti varuiti frumos,dar plini de gauri pe interior.
6. Ce carte ai recomanda şi de ce unui duşman cunoscut?
Nu am dusmani, decat oamenii irationali pana la absurd. Cartea ar fi “Tot ce stiu barbatii despre femei”. Cam atatea stiu si eu despre viata, in general.
7. Ce carte ai recomanda şi de ce unei persoane care nu iubeşte lectura?
Orson Scott Card – Jocul lui Ender. Pentru ca de lasat din mana oricum n’o va lasa, fie ca ii place sau nu lectura.
8. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia “cu nasul pe sus”?
Alfred Schirokauer – Avocat de divorturi. Pentur ca toti avem placerea de a ne insela pe noi insine. Rar o si recunoastem.
9. Ce carte ai recomanda şi de ce celui care apare primul în lista ta de bloguri?
Lista de bloguri nu e blogroll-ul. Prima e Vy. Emil Cioran – Cartea amagirilor. Pentru ca himerele sunt singura bucurie a omului cu destin.
10. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia care crede că le-a văzut pe toate în viaţă?
Emil Cioran – Pe culmile disperarii. Ii ramane doar elanul liric, deci sa-si incheie descompunerea in fiinta.

Leapsa merge mai departe la Vy.

In the middle of the night

Am ajuns acasa. Singur, totusi incarcat de energie si voie buna. Nu stiam de unde venea acea voiosie din mine, nu ma puteam concepe a fi vesel in vreun fel, cat de putin, in aceasta situatie, in starea prin care trec de ceva zile incoace.

Cu doar cateva zeci de minute in urma pasisem in casa lor. Acelasi grup zgomotos, stand la masa din bucatarie, discutand despre depresii si pase intermediare. Involuntar am schitat un zambet in coltul gurii : cat de nimerit sa vorbeasca despre asta cand eu am intrat in casa, eu cel care acum avea o astfel de “inter-stare”. Am intrat in bucatarie si am salutat cu oarecare raceala grupul ce discuta infocat. Ma simteam mai bine si nu-mi doream sa-mi las ratiunea sa strice starea ce ma cuprinsese. M-am asezat ca de obicei pe bufet, balansandu-mi calm picioarele, avand grija sa nu deranjez nimic.

In cateva clipe a venit si ea, mica, imbracata intr-o rochita maronie, de aceeasi nuanta ca si ochii ei. A venit direct la mine, mi-a aruncat o privire intelegatoare de copil care pricepe mai mult decat ar trebui, si mi-a cerut sa o iau in brate. M-am supus. Nu era nici un motiv sa refuz mica blondina ce mereu ma privea admirativ sorbindu-mi cuvintele de pe buze, fie ca tineam elogiu vreunei stari, sau ii mustram parintii.

Si-a culcat usor capul pe pieptul meu, lasandu-si suvitele aurii sa se reverse pe mine. Si-a trecut calma bratele in jurul meu si m-a strans tare.Am inchis ochii si am plecat de acolo. Mirosul ei aducea atat de mult a tine. Ea aducea atat de mult a protectia ce tu mi-o oferi. Incercam sa respire cat mai usor, pentru a nu o deranja.

-Nu-l deranja pe Cip. Lasa-l sa respire. Stai in alta parte, nu-l sufoca. Te rog. E si asa destul de slabit.

-Nu il deranjez. Ii e mai bine acum. Se simte singur. Voi vorbiti de taria lui autoimpusa, de sangele rece si de capacitatile lui. Uitati ca e om. Ciudat ca uitati tocmai asta, cand asta e mereu unicul argument ce il aduceti in fata criticilor lui la adresa lacunelor voastre in ratiune.

-De unde stii tu ca se simte singur? a intrebat mama ei, cu o voce ce dorea a arata raceala si critica, dar cu un zambet incurajator. Asa era mereu. Cand fiica ei spunea ceva de acest gen, ea o iscodea, sa vada daca nu e ceva dobandit mecanic, ci ceva real, nascut in ea. Initial nu facuse asta niciodata, si chiar ne critica pe noi cand o faceam, in special pe mine, caci eu jucam rolul criticului si scepticului de serviciu. Apoi a inceput sa adopte atitudinea, folosind’o ca pe un mijloc de a verifica dezvoltarea intelectului fiicei sale.

-E singur. Ii e rau si e dezamagit, a avut iar prea multa incredere in lume, si iar s-a trezit parasit de ea. Are nevoie de cineva. Nu de cuvinte, pe alea le stapaneste foarte bine chiar el. Sentimentele si le poate mutila, omori sau le poate ordona. Dar nu el decide ce sentiment sa nasca. Aici e o victima, dar nu o recunoaste. Daca ar face’o, i-ar spori aroganta. Ar fi o victima a lui pana la urma. Nu stiu cum sa va explic de ce cred asta. Simt asta. Stiu ca ce fac e bine, ca Cip are nevoie de mine acum. Poate ma insel, sau poate ajut.

Au zambit toti satisfacuti schimband priviri pline de candoare si facand semne ce se doreau a fi neobservate cu ochiul. Pentru ea erau, pentru mine nu. Am ramas in continuare cu ea in brate, respirand incet, cu un ritm usor obositor, dar care nu o deranja pe ea. S-au ridicat incet si s-au mutat in cealalta camera. Am ramas in linistea de mormant, sparta doar de sunetul respiratiilor noastre.

Dupa un timp s-a ridicat si m-a sarutat lung si cald pe frunte. A sarit din bratele mele si mi-a intins geanta. Stiam ca nici ea nu suporta sa ma vada trist. A incercat sa ma ajute, acum nu mai putea. A plecat in camera ei si a inchis usa. Am ramas privind impietrit la formele de pe geamul camerei ei.

… are you calling up for me?
… cry yourself asleep.

Tell me how am I supposed to live…

Din cand in cand revin in aceleasi locuri, in aceleasi stari, in aceleasi incercari sortite esecului inca din fasa, incercari de a imi ineca sau alunga suferinta. Niciodata nu reusesc.

Acum m-am intors iar in acel loc. M-am ingropat iar sub teancuri de carti, sub idei si teorii, sub tot, mai putin sentimente. Orele de somn s-au redus iar, si iar. Trasaturile mi s-au ascutit, ochii au capatat o lucire lugubra, lipsita de pasiune, plini de amar.

Un singur sentiment a ramas. Acela care naste si omoara tot. Acela care imi naste sperante si-mi omoara teama. Daca ar putea el sa-mi omoare si suferinta… Acea suferinta pricinuita de lipsa de intelegere. De teama. Si nu de teama mea, caci tu stii ca eu nu ma tem de nimic. De teama lor. Teama ca din mine poate iesi moarte, distrugere, vandalizare, devastare. Ei nu inteleg ca pe acestea le tin sub control. Ca ura mea e rationalizata. Ca durerea ce o aduc constient e controlata. E utila, fecunda. E pura.

Dar ei nu inteleg. Ei nu-si pot explica de ce exista oameni puternici, mai puternici ca ei. Ei nu inteleg tentatiile, suferinta, nimicnicia. Ei nu inteleg nici dragostea adevarata, cel mai probabil. Si se tem de cei care o fac. Se tem pentru ca altii au curajul sa cada si sa se ridice, sa cada ei si sa ridice pe altii.

Oamenii se tem de cei ce detin controlul. De cei care viseaza si apoi isi indeplinesc visele. Pentru ca nu le pot controla visele, si se tem de ce ar putea contine ele. Asa ca incearca sa controleze realizarea lor. E inutil. Sisif exista in fiecare dintre noi. Dar daca nu ar incerca sa le controleze, nu l-ar satisface pe Sisif-ul interior lor. Asa ca incearca absurdul. Problema apare din faptul ca nici absurdul nu a fost inteles.

Oamenii se tem si incearca sa-i doboare pe cei ce detin controlul. Pe cei liberi sa greseasca, liberi sa fie ei. Eu nu stiam asta cu ani in urma. Asa ca am creat ce am putut si cum am putut, ajungand acum sa-mi savurez rezultatele. Dar am ajuns un element de instabilitate intre ei. Se tem de mine, si vor sa ma indeparteze. E cel mai naiv lucru ce poate fi facut. Pentru ca pe mine ura m-a tinut in viata ani intregi. Acum nu stiu cata vor putea, sau daca vor putea sa o nasca in mine. Dar ceva nasc, si ceva antreneaza.

E posibil sa existe anumite fiinte care nu au privilegiul fericirii. Indivizi care nu pot sa o pastreze, nu o pot decat vedea, simti pe varful limbii, ca apoi sa o piarda. Si sa o caute etern. Si sa nu o mai gaseasca vreodata. Fericirea e Eden-ul. Poate ca ea nu trebuie avuta de nimeni intru-totul, altfel s-ar pierde scopul vietii, ar aparea o aroganta lenesa si statica, neproductiva. Sunt unii care o au exact cat trebuie, si sunt fericiti suficient cat sa-si denumeasca viata fericita. Si sunt cei care au gustat-o prea putin. Care ii stiu gustul, atingerea, dar nu o pot avea niciodata satisfacator de mult. Ei isi spun damnati.

Eu sunt unul dintre ei, dintre cei parasiti de sine, dintre cei ce inspira teama si submineaza orice autoritate, dintre cei damnati.

P.S.: Cred ca in urmatoarele zile ma voi izola total. Nu stiu daca va da rezultate. Sper sa pot sa ma descarc, sa ma adun singur, sau daca nu, macar sa lesin si sa uit de mine.

…without you.

Ghosts of the past

“There are times you return in my mind, dancing around, with me numbed, crashed again on the bottom of the same lake of tears, tears of me …and me.”

M-am intors iar la acel perete gol la care privesc. Iar la masa de senzatii, sentimente si impulsuri din care pe unele am sa le deific, pe altele sa le omor. Am mers singur iar, privind cum pasii lor grei loveau dalele de beton fara sens, fara luciri… de ce mai traiesc ei cand noi suntem autosuficienti?

Am ajuns iar in punctul in care din mine a ramas un contur monstruos, o schita facuta de o mana demonica, obligandu-si creatia a crea suferinta si dezbinare. Aceasta creatie sortita a accepta numai ce se muleaza perfect pe ea, numai aceleasi forme, chiar daca pictate in alte nuante si tonuri. Aceasta creatie obligata sa distruga sau mutileze tot ce nu se conformeaza principiilor ei, in loc sa se schimbe ea.

Acelasi blestem ce tine de ani pare a nu ma parasi nici acum. El ramane acelasi, in ciuda pletelor mele ce cresc, si a ridurilor ce imi apar de la noptile nedormite. Locul meu nu e aici, locul meu e intr-un singur loc, la care ma intorc mereu, in bratele caruia plang, pe care il ranesc la fel cum ma ranesc si pe mine… sau poate chiar mai mult. Acelasi loc care m-a luat tot pentru a ma topi in el si in noi, eu nestiind ce mi se intampla.

Am ajuns sa ma intreb iar daca ei aveau dreptate. Daca eu trebuie sa raman asa, si sa astept restul. Asta mi s-a parut mereu a necesita un efort supraomenesc. Mereu am preferat sa iau pe umerii mei toata lumea si sa o fac ce vreau eu sa fie. Dar ei zic mereu ca eu sunt cel cu care niciodata nu poti face nimic in afara de schimburi. Si ca locul meu va fi acolo unde eu voi da cea mai placuta dintre caracteristici, si cea mai satisfacatoare, iar celalalt va face tot ce e necesar pentru ca eu sa fiu fericit.

Parca fericirea mea era ceva de care m-am indoit mult timp. Am ajuns sa-mi chestionez chiar si dreptul la fericire. Treptat am ajuns sa-l si reneg. Acum numai. Doar ca acum sunt obligat ca de fiecare data cand privesc in ochii tai sa accept ca pentru fericire trebuie sa lupt. Trebuie sa omor, sa ma omor, si sa alerg ca pentru orice altceva din mine. De-a dreptul sadica ideea ca nici fericirea nu se sustrage matricei mele.
Acum de fiecare data cand vad suferinta ce o vars in ochii tai simt impulsul de a omori monstrul odata pentru totdeauna. Numai ca nu stiu daca asta nu ti-ar aduce chiar mai multa suferinta.

Urasc faptul ca suntem victime si consecinte ale trecuturilor noastre. Teoretic am invatat din ele, si nu le vom mai repeta. Practic nu pot sa nu ma gandesc ca ele ar fi putut fi placute, iar faptul ca eu imi urasc trecutul nu implica ca si altii sa faca la fel. Ca nimeni sa faca la fel.