Decizii divine iulie 13, 2009
Posted by cip in Aleatorii....Tags: alegeri, alfa, ateism, decizie, divin, dumnezeu, durere, ego, eu, fericire, ganduri, idei, mare, neant, nihil, omega, pesimism, prapastie, principii, suferinta, suprematie, vise
trackback
Printre mii de cuvinte despre doua vieti in care va ploua mereu, despre fiecare picatura care cade oriunde si un sentiment arde tot mai intens, despre vise schimbate si alegeri luate de unul pentru 2, a inceput sa ploua si peste noi.
Si desi pletele mi s-au udat de mii de ori inaintre, desi su-a uscat de mii de ori, acum ele o fac diferit. Acum se uda ca un mijloc ce deserveste un scop, si se usuca in moduri diferite de fiecare data. Si nu cred ca se va schimba asta in anii ce vin, in toti anii ce vin.
Visele inca mi se schimba, inca traiesc, si inca mai am puterea sa le omor si sa nasc altele in locul lor. Cand nu voi mai putea, nu voi mai fi. Nu va mai fi nimic pentru ca eu. La fel cum nu va mai fi nimic daca marea nu va mai fi langa mine, sau daca ploaia nu ar mai cadea sa imi spele pacatele. O suferinta eterna, desi edificatoare, nu ma tenteaza in fata a doua fericiri perfecte.
Din cand in cand ma bucur ca ajung pe cate un colt de stanca. Neantul am atrage cu un magnetism de-a dreptul mefistic. Acolo, in fata nimicului si in fata mea, ma decid cum sunt. Ma decid pe mine, si imi revad totul. Visele, principiile, lucrurile care conteaza. In acel neant arunc apoi tot ce e surplus. Si e mult. Pentru ca mereu ma grabesc sa ma stabilizez, cand de fapt acest lucru mereu mi-a parut total indezirabil.
Pe marginea acelei prapastii imi decid mereu suprematia si mi-o confirm. De acolo imi iau puterea si acolo o revars cand se stinge, numai pentru a primi alta mai intensa inapoi. Acolo incepe si se termina totul. Acolo alfa si omega stau mereu imbratisati. Un colt de stanca in care marea loveste cu furie, cu un petic de iarba si lacrimi mereu cazand din cer.
Am decis. Am decis sa-i las sa-si puna intrebari, sa se chinuie, sa piarda prin mine ce vad mai frumos si mai inaltator, sa fiu egoist si sa imi alerg in continuare fericirea. Acea fericire despre care de mult spuneam ca am asteapta intre doua cearsafuri, cu umerii reci si buzele arzande.
Am decis sa raman Dumnezeu in continuare. Sa nu indeplinesc dorinte si sa imi demonstrez ca sunt puternic, avand puterea dar a nu actiona cu ea.
florenta? (imaginea)
Din cate stiu eu nu.
bineinteles ca nu mi dau seama niciodata care e ideea in ceea ce ai scris pana acu.
negru pe alb(luand in vedere comparatiile din text) , mai bine spus,dizolvarea abuziva a idealului pana ai ajuns la realism este un lucru bun pt tine retezand ceva din egoismul instinctual,lucru rau pt orasenii de langa tine.
la sfarsit faza cu divinitatea intruchipata in tine imi da un semn de intrebare legat cu ce ai scris mai sus cu cateva randuri.
1.io stiam ca dumezeu exista.
2.de ce trebuie sa te pierzi in multime cand poti doar sa maschezi, bineinteles peste aceeasi fata divina a ta, egoismul.
3.ce dracu inseamna mefistic?!!?
intra pe blogul lui Goethe
ma bucur sa aud ca esti bine
. cateodata este necesar, desi nu tocmai placut, sa ajungem pe marginea prapastiei, sau cum imi place mie sa zic, pe fundul fintinii unde nu ajunge nici un strop de lumina si unde domina linstea si iti auzi numai si numai propriile ginduri si emotii fara nici un fel de influenta exterioara. numai atunci reusesti sa discerni ce e cu adevarat important pentru tine si ce esti pregatit sa faci pentru ele.