Ganduri…

Am inteles de mult ca starea cea mai indezirabila dintre toate este suportarea lipsei mele. Atunci cand eu sunt plecat, cand eu-ul m-a parasit, plecand sa se uite intr-o alta parte, trupul ramas gol si inert nu mai este transparent la nimic. Pe unele le capteaza intru-totul, pe altele le respinge fara retinere. Goliciunea trupului determina si una a sufletului, pe care de l-as putea renega rational, probabil as fi mai scutit de suferinta.

Dar nu pot. Simt cum carnea isi pierde freamatul, cum mintea isi castiga prea multa luciditate, cum griul incepe sa se astearna. Alt lucru care deriva din parasirea mea e pierderea somnului. Acesta se conformeaza tiparului vietii, dar nu chiar celui crestin, ci mai mult celui brahmic. Astfel el incepe odata cu plecarea ta sa se diminueze, orele imputinandu-se pe masura ce orele departe de mine se aduna. In final acesta moare, stingandu-se la fel ca orice om din viata, dupa o grotesca si agonizanta ofilire. Cu toate astea, el are acele avataruri, pe care nu m-a deranjat a le numara pana acum, dar sper sa nu fie in numar de numai 7, caci s-ar putea sa le consum prea repede.

Cel mai dureros e ca plecarea mea inseamna acum plecarea ta. Pentru ca eu sunt inchis in tine, iar atunci ma iei cu tine peste tot. Daca eu-ul ar fi plecat fara sa pleci si tu ar fi fost suportabila lipsa lui, intrucat asta nu ar fi ciobit decat in mica masura fericirea mea. Acum nu. Acum ea a disparut, fara posibilitatea de a se intoarce inaintea ta.

Gandurile mele tind sa formeze un vid. Scriu cuvinte fara rost. Doar faptul ca le dau expresie e calm, desi nu vad cum pot defini nimicul raportandu-ma tot la el. Nu am idei, nu am nimic, nu simt nimic. Nu ma mai am si nu ma mai simt nici pe mine.

Acum e tarziu. Si e departe… si eu sunt departe. Si eu ma doresc, ma vreau si ma iubesc mai mult ca oricand. Dar tocmai acum eu nu ma pot avea deloc. Ma dor. Mi-e dor.