Dark Girl si Cocaina martie 29, 2009
Posted by cip in Aleatorii....Tags: amintiri, cocaina, dark, distrugere, drog, durere, ego, emotii, eu, girl, hedonism, nihil, nimic, numbness, pesimism, sentimente, senzatii, siucid, suferinta, trecut, vid
3 comments
-Avem de discutat! Nu mai resist! Nu mai pot, nu mai stiu ce sa fac, nu mai stiu nimic! Tu m-ai facut ceea ce sunt ,tu ucide ce am ajuns! Nu ma mai pot indragosti, nu mai pot iubi, mi-e scarba de ei la fel cum iti e si tie, vad numai nuante sterse si tonuri refractare, nici un pic de esenta, doar forma si vid, si nici macar nu e un vid placut, sau destructive, ca vidul interior, imanent fiintelor inteligente sau emotionale, ci un vid creat din faptul ca nu e nimic cu ce s-ar umple acel spatiu, nu e pentru ca nu exista, nu pentru ca nu gasesc ei piesa potrivita. Mi-e greata!
-Din cate imi aduc aminte, nu te-am fortat niciodata sa ma asculti, tot ce am facut a fost sa-ti deschid ochii si sa iti arat clar tentatiile si placerea, iar tu ai cedat. Ai avut curajul sau nebunia sa cedezi, acum tot tu trebuie sa ai curajul sau nebunia sa te opresti. Tu! De data asta eu nu pot sa fac nimic, pentru ca nu sunt tentatii sa-ti arat sau placeri, nu e nimic, in felul in care esti acum!
-Dar tu ii tentezi pe toti : fie ca e vorba de experiente, fie ca e vorba de cunoastere, fie ca e vorba de sentimente, fie ca e vorba de moarte, viata, sau acea portiune atat de fina dintre ele numita agonie – portiune in care tie iti place sa traiesti. Numai ca atatia cad, atatia se intorc la tine plangand. Nu o fac imediat, pentru ca nu isi dau seama; la inceput cred ca pot fi ca tine, ca au aceeasi putere, aceeasi dorinta si aceeasi nebunie, dar cand isi dau seama ca nu le au pe niciuna se trezesc pustiiti, vor sa fie iar ce au fost, dar nu mai tin minte ce au fost, de unde ai inceput tu sa-I modelezi si pana unde au fost ei. Tu cum ai reusit sa te schimbi, din nou?
-Nu am reusit! Eu eram in cadere libera, nu sinteam nimic, aceam simturile amortite si mintea intoxicata de senzatii. Apoi a aparut EA, si in caderea mea m-a apucat de o incheietura si m-a dus intr-o lume in care plutim amandoi, unul langa celalalt. Eu nu am puterea de a-mi face bine, nici mie, si cu atat mai putin altora. Eu am doar puterea de a darama, a distruge si a viola calmul celorlalti si al meu. Sunt un demon, aura angelica e data de cei din jur.
S-a ridicat incet de pe fotoliu si a mers alene in camera alaturata. S-a intors infasurata intr-un halat, cu un pliculet cu praf alb in mana. L-a desartat calma pe masa, dupa care a ramas impietrita, privindu-l fara nici o expresie pe chip.
-Ai nevoie acum?
-Da. Pentru ca eu, ca si altii, nu avem nici norocul tau de a aparea alt viciu sa ne inlocuiasca unul prezent, nici puterea de a ne opri si a trai fara vicii, folosindu-ne pe noi ca pe unul. Noapte buna, Cerber al meu!
M-am ridicat repede si am plecat taraindu-mi pasii pe podea. Am iesit repde, trantind usa in spatele meu, si am plecat aproape alergand spre casa. De ce am fost ce am fost? De ce eu m-am schimbat, dar altii poarta cicatricile faptelor mele pe chip? De ce ei nu au norocul de a gasi o scapare, un inger, o EA, care sa le inlocuiasca toate viciile cu simpla-I prezenta? De ce am acceptat sa cresc pe altii cand eu nu ma terminasem pe mine de crescut si mai ales… de ce ma asculta si urmeaza atatia?
Intalnirea bloggerilor galateni x7 martie 26, 2009
Posted by cip in Diverse....Tags: blog, blogger, Blogroll, cafenea, galati, intalnire, social
1 comment so far
Iarasi ne-am trezit noi, cei care critica lumea ta si o ard din temelii, incendiind’o in pasiunile lor absurde si imorale cateodata, sa ne punem “in contra directiei de azi” si sa ne punem amprenta si pe acest eveniment, monden sa zicem. Si am facut cateva sedinte de brainstorming pline de hohote de ras si dupa ce “think tank”-ul situat in cafeneaua lui Liz a ajuns la un consens, am hotarat sa o facem asa cum facem noi orice : haotic, nu-prea-serios, amuzant, tanar si plin de viata. Si speram sa ne iasa.
Deci… daca ai un blog, sau daca nu ai, dar ne citesti pe vreonul din cei ce debitam ineptii cu neuronul adormit in spatiu virtual … Te asteptam duminica, 5 aprilie, in cafeneaua Tulipe Noire.
De preferat sa lasati si un semn aici, ca sa stim cati vom fi, macar aproximativ.
Sa nu incercam sa intelegem adolescentii martie 23, 2009
Posted by cip in Aleatorii....Tags: admiratie, adolescenta, cunoastere, dragoste, eu, filosofie, follow, ganduri, himera, idei, intelegere, iubire, lume, monstru, suferinta, tinerete, ura
8 comments
Ura, iubire sau nepasare. Astea sunt cele ce ii ghideaza pe cei cu ochii sticlosi sau adanci, gonind mereu dupa ceva ce ei nu stiu a fi chiar ei. Ei vor cunoastere, ei vor experiente – ei le capata. Alearga innebuniti, fara sa vada in jur, dar simtind mereu orice boare de vant, ce le aduce mireasma viitoarei iubiri, viitoarei cunostinte – viitoarei suferinte. Mereu inconstienti, ghidandu-se unul dupa trupul celuilalt, dar niciodata dupa gandurile acestora, rar dupa experiente.
Ei iubesc, innebunesc, si uita. Vor mereu ce nu au si au grija sa nu obtina acel ceva niciodata, in virtutea continuarii cursei pentru cunoastere. Se grabesc adesea sa arunce vina pe ceilalti, sa-si renege prietenii si sentimentele, crezand ca senzatiile ii vor salva de durere. Si mereu se inseala. Se trezesc dupa, singuri in fara unei oglinzi reci, privindu-si chipul spalat de lacrimi in care vor sa se uite… pentru ca au uitat pe parcurs ce urma sa fie la final … “parca spuneai ca vrei placere, parca spuneai ca vrei sa uiti de tine, sa nu stii de nimeni… placere e cata vrei, pe marginea prapastiei…”. Ei uita mereu, incantati de abisul de sub ei, ca la un moment dat pot obosi sa mearga pe margine, si vor dori sa se opreasca . Dar cine indrazneste sa le ceara coerenta, cand nimeni nu o are, indiferent de varsta sau experiente?
Unii au curaj. Gresesc, isi asuma consecintele greselilor, accepta ca s-au distrus mult timp, poate ani la rand, privesc ochii celui de langa ei si se nasc din nou. Inca nu stiu daca se nasc din ei, din natura lor intrinseca, sau din negrul ochilor celuilalt. Doar ca o fac. Si cateodata o fac chiar bine. Cei de langa ei inteleg monstrul ce erau ei inainte, il imbratiseaza pe pruncul ce acum se naste si le jura sa il iubeasca pe omul ce va deveini alaturi de ei.
Acestia sunt mereu singuri, “with no footsteps to follow”, si mereu pasesc cu incredere si aroganta in nisipul fin ce li se prelinge printre degete in timp ce alearga sa-si imbratiseze himerele. Ei sunt cei pe care incercand sa-i intelegi ii vei limita si le vei invada lumea, lucru pentru care poate te-ar ierta, dar sigur le vei invada visele, si pentru asta te vor uri pana cand vor intelege ca tu ai gresit iar ei trebuie sa iti accepte greselile si sa le ierte, pentru ca ei vad dincolo de ele. Pe ei nu ii poti intelege decat stand cu ei, acceptandu-i in nebunia lor, de care te vei indragosti neaparat. Umbla cu ei, canta cu ei, filosofeaza cu ei – iti pot reda tineretea, si iti pot da cunoastere. Caci ei o au pe toata si o irosesc cu o extraordinara nonsalanta.
Pe ei ii admiri. Ei sunt cei care iti lumineaza ziua si toata lumea, cand ii vezi privind sfidator in jur, cand merg unul la bratul celuilalt. Tu ai trecut poate prin asta. Stii ca ura lor te poate elimima definitiv din lumea condusa de ei. Ei sunt cei carora nu le pasa de tine, dar care ti-ai dori cel mai mult sa le pese. Ei sunt cei care vor iubi mereu… till there was you!
Doamna si adolescentul martie 16, 2009
Posted by cip in Aleatorii....Tags: dragoste, iubire, eu, durere, suferinta, ganduri, singuratate, sange, adolescenta, idei, cip, ego, singura, singur, stare, prietenie, doamna, adolescent, ranire, rana, lacrima
8 comments
Daca betia mea de fericire nu ar fi atat de profunda, probabil as fi plans azi in genunchi in fata ta, daca as fi crezut ca asta ar muta durerea ce zace asupra ta de ceva vreme, pe umerii mei. Eu o pot indura. Eu sunt demonul care arde in flacari, in obsesii si excentricitati pe care si le satisface cat de des posibil, demonul care poate duce pe umeri oricata durere I se da. Si o accepta fericit. El e fericit in suferinta lui si in durerea lui, zacand in balti de sange si lacrimi, pe care niciodata nu se indura sa le tina in el, preferand mereu sa le admire cum ele vopsesc lumea intr-un rosu cristalin.
Dar betia mea e prea adanca. Eu nu pot intelege decat rational suferinta ta, si eu stiu cel mai bine ca suferinta simtita rational nu e interiorizata, si ca urmare nu da efectul cel mai important al suferintei – disperarea. Dar de ajuns despre mine, caci am intentionat sa scriu despre tine, care de ceva vreme mi-ai fost sora ideala, sau aproape, fiindca ai refuzat intr-un mod foarte gingas sa ma lovesti atunci cand o meritam. Dar te iert!
Ma simt inutil in fata durerii tale, pe care nu mi-o pot explica decat ca fiind ceva imanent fiinte tale, si de aceea ea persista si se dezvolta asa cum o face, ca o tumoare, cuprinzandu-ti intai gandurile, apoi zambetul sidefat, si la final tot corpul, lasandu-te secata de toate acele lucruri prin care te definesti acum.
Tu nu meriti suferinta asta, nu ai ranit niciodata, iar atunci cand eu aveam impresia ca faceai asta ,tu de fapt cauterizai ranile déjà existente, lasand in locul lor pielea fina si emananda de fericire. Dar eu nu inteleg asta mereu, iar atunci tu ma ierti. Nu o merit, nu stiu de ce o faci, dar o faci.
Nu inteleg de ce nu profiti mai mult de noi, cei pe care ne ai. De ce te abtii sa te infrupti din noi, caci stim ca iti place, cel putin la fel de mult pe cat ne place noua sa ne infruptam din tine!!!
Intr-o zi o sa vin la tine, pierdut ca intotdeauna de mine si de toti, vom sta, vom vorbi, vom fuma alene in timp ce ne vom schimba priviri pline! Iar eu voi pleca sa-mi alerg iubirea in continuare, aruncandu-ti de pe trepte un zambet care stiu ca mereu naste ceva in tine, desi nu mereu pentru timp suficient de lung!
Realul din vis martie 9, 2009
Posted by cip in Aleatorii....Tags: asceza, curaj, dezgust, dispret, durere, ego, emptiness, etenitate, eu, existenta, fericire, foc, ganduri, imaginar, lupta, nihil, nimic, placere, poezie, prieteni, profan, real, scarba, suferinta, valoare, viata, vis
3 comments
Atat visatul etern cu ochii deschisi cat si lipsa viselor chiar si atunci cand ai plumb in pleoape si ochii iti sunt inchisi, sunt absolut inutile, ineficiente si nocive, atat din punct de vedere cognitiv, cat si sentimental-psihologic.
Poti trai mereu in vise, savurandu-le, apoi renuntand o clipa la a le avea pentru a-ti duce mai departe existenta in viata profana, pentru ca apoi sa te intorci la ele. Dar poti spune ca ai trait? Sau ai avut doar o existenta undeva in afara vietii, alimentata de himere si crescuta de nimfele renuntarii? Te vrei a fi un erou ce traieste printre nori, dar cand ai avut ultima oara curajul de a suporta dezgustul pricinuit de vederea celor de jos? Ai ales renuntarea la o parte din tine, in loc sa incerci sa fii tu intrutotul. Ai ales renuntarea, in locul arderii in focul luptei. Ai ales renuntarea la suferinta.
Poti trai fara vise. Intr-un pragmatism total, ascultand de regulile ratiunii si ghidandu-te numai dupa ceea ce mintea ta poate explica; refuzi chiar si sa dai un nume ignorantei tale, chiar o si renegi a exista. Ai renuntat la inexplicabil, ai ales sa elimini alte surse de putere in afara de a ta, si sa te inchizi intr-o carcera in care tu stapanesti. Si chiar o faci. Dar ai renuntat la ce nu intelegeai, la ce te coplesea! Nu ai toata puterea, ai doar puterea aferenta unui anume nivel. Ai ales renuntarea la cautarea sinelui si implicit la asceza.
Poti sa te crezi un zeu. Sa crezi in dualitatea ta si sa incerci sa o si exploatezi. Sa visezi cu ochii deschisi in timp ce ratiunea iti determina regulile si principiile de guvernare. Poti sa visezi cu ochii deschisi si sa suferi in acelasi timp din cauza ratiunii care iti indica necontenit erorile. Poti sa fii rational si sa suferi de fiecare data cand sesizezi pierderea fericirii aduse de vreo himera. Ajungi sa intelegi si sa creezi totul, sa dai valori totului, de la nimic pana la esenta, de la pesimism pana la idealism. In final ajungi sa te trezesti intr-un vis creat in realitate, o realitatea aievea. Ajungi sa impletesti idealismul cu pesimismul, visele cu realitatea, somnul cu agonia, constiinta cu delirul. Si atunci esti fericit.
Gasesti in aceste momente ca numai fericirea conteaza, si ca ar trebui sa te bucuri de ea, cu atat mai mult cu cat ai umbrele date de suferintele trecutului. Acum intelegi valoarea totului, singura problema constand in faptul ca nimic nu mai conteaza. Lumea ta nu mai are valori, incat nu mai are elemente. E o bula plina cu un fum selenic ce te drogheaza constant, tinandu-te mereu in freamat, tremurand la limita dintre real si imaginar. Dar si aceasta granita a disparut. Acum imaginarul se suprapune realului, iar tu nu poti fi decat beat de fericirea ce iti curge prin vene.
Imperios necesar de observat e faptul ca in cea de-a treia stare enuntata nu exista echilibru, ci balans. Nu moderarea si echilibrul starilor da fericirea, ci balansul la aceeasi amplitudine (mereu cat mai mare), in ambele parti ale pozitiei de echilibru. Mentinerea in pozitia de echilibru ar duce la “emptiness“, ce nu e tocmai de dorit, mai ales cand esti in cautarea si descoperirea fericirii.
In delir martie 4, 2009
Posted by cip in Aleatorii....Tags: calm, carcera, disperare, distrugere, dragoste, durere, ego, eu, existenta, farame, fericire, foc, frustrari, ganduri, idei, iubire, lacrimi, moarte, nihil, nimic, om, orgoliu, perete, pesimism, principiu, suferinta, viata, vise
5 comments
Intre toate sentimentele si senzatiile ce ni se perinda prin trup in cursul vietii, unul pare mai special datorita modului in care apare, spontan si violent, desi zace in noi dintotdeauna. Ataca scurt sau lung, dependent de caz, bazat pe fapte sau pe ganduri, pe real sau imaginar, provocand mereu daune insemnate, adesea trimitand individul in pesimism sau nihil, dupa ce in prealabil l-a supus unei bai de lacrimi si sange.
Sentimentul acesta e mereu sfasietor, indiferent de determinanti. In cazul in care acestia sunt deopotriva reali si imaginari, impletirea lor il duce pe individ in agonie, in viata la limita vietii, undeva intre viata si moarte, intre freamat si amortire, intre ura si iubire, intre calm si disperare.
Delirul suferindului e unul extrem de brutal si anevoios : el oscileaza intre dorinta de a opri suferinta si dorinta de a cauta raspunsuri. Dorinta de a opri suferinta, desi bine intemeiata, nu are niciodata castig de cauza in fata cautarii raspunsurilor. Nici macar atunci cand trupul e sfasiat, arzand de febra, plin de broboane de sudoare, cautarea raspunsurilor nu inceteaza.
Suferinta e imanenta existentei umane si totodata unica parte imuabila a acesteia. Totusi, de fiecare data cand ma las cuprins de ea e ca si cum nu as mai fi cunoscut’o pana atunci, ca si cum ar fi pentru prima data cand imi promite Eden-ul in schimbul distrugerii mele. Nu am reusit in ciuda tuturor experientelor mele sa dezvolt vreo oarecare rezistenta impotriva ei. De fiecare data sunt coplesit de ea, doborat in genunchi, mereu ajungand mai devreme sau mai tarziu zbatandu-ma in acelasi asternut incercand sa-mi fac gandurile sa dispara, sa-mi fac vocile sa taca, sa imi aduc lumina in intuneric; mereu ajung in fata aceluiasi perete, cu capul rezemat de el, cu ochii plini de lacrimi care ma ard si ingheata totodata, cu venele umflate si pieptul ce sta sa-mi pocneasca.
Am lesinat. Iar am lesinat si am ramas gol, imprastiat in mijlocul patului, cu ochii atintiti la tavanul alb, privindu-mi lumea cum se intunesca si visele cum mi se prabusesc pe mine. De ce se intampla asta nu stiu, deoarece determinantul suferintei nu are nici o tangenta cu fericirea mea sau nu visele mele, ci doar cu principiile si orgoliul meu. Si mai mult ca sigur si cu frustrarile si temerile mele.
Astept. Te astept. Astept ca Luna sa vina sa-si picure razele peste trupul meu, si sa imi omoare frica de a nu o pierde.
Drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt… sau poate doar eu dezintegrandu-ma singur, in carcera mea, admirandu-mi visele arzand si prabusindu-se inca o data.
