Ganduri…

Dupa destul de multe incercari de a gandi rational in betia in care ma aflu, am reusit cat de cat sa-mi fac ordine in idei si sa le astern pe hartie.

Ma aflu in plin proces de “betie de fericire”, si incerc sa savurez fiecare moment din idilica mea stare de vis, plutire, uitare si totodata reducere a absolutului la nimic.

Acum sa trecem la descrierea etapelor acestui proces atat de complex si totodata sublim:

1. Confuzia (sau “it’s a house of smoke and mirrors”)

Starea este adesea insesizabila pentru majoritatea oamenilor din jur, si cateodata chiar si pentru subiectul ei. Individul se manifesta prin miscari incetinite, miscandu-se si gandind cu un pas in urma, dar simtind cu cativa inainte. Este adesea refractar la cele din jur, indispunandu-i cateodata pe cei din jur prin faptul ca lasa impresia neapasarii fata de ideile lor. Dar trebuie sa fim absurzi pentru ai ceri unui om ce se ineaca de preaplin sa fie atent si receptiv si al nimicul nostru lipsit de valoare! Deci sa iubim mai mult poetii si sa-i admiram pentru permanentul inec in preaplin!

2. Teama de fericire (sau “dragostea lui Cioran”)

In aceasta etapa subiectul este inchis in sine. Nu sunt prea multe detalii sesizabile diferite fata de starea precedenta, poate doar o usoara scufundare in sine, care  e mai usor de observat pentru cei din exterior. Individul devine sceptic in privinta obtinerii fericirii imediate si/sau viitoare, adesea ajungand pana la chestionarea launtrica a existentei fericirii. Starea e extrem de apreciata de cei din jur care o detecteaza, iar daca acestia reusesc sa smulga fie si o frantura de idee din raul ce ii curge tematorului prin minte, vor avea parte de un subiect de gandire destul de bun pentru urmatoarea perioada temporala.

Starea poate disparea “din senin” sau premeditat. Exista numeroase cai prin care se poate iesi din ea, dar introspectia si analiza sinelui nu fac parte din ele in nici un caz. Cea mai mare problema e ca majoritatea (sau poate chiar toate) metodelor de a pierde aceasta stare sunt exterioare, iar daca cadrul exterior nu e propice dezvoltarii in acest sens al starii, se poate avansa la stari depresive, pesimiste sau nihiliste.

Rezumand starea la o forma mai concisa, cred ca “teama de viitor” ar acoperi suficient de bine si de profund aceasta etapa. Si de aceea consider ca cel mai important in aceste momente e sa ne aducem aminte de cuvintele lui Emil Cioran : “Nu te temi de viitor decât atunci când nu eşti sigur ca te poţi omorî la momentul dorit.”

Dupa ce am asimilat in fiinta noastra aceasta idee, putem sa ne avantam eroic si necugetat spre culmile macabre ale fericirii dionisiace.

3. Betia propriu-zisa (sau “prin fundul sticlei goale lumea incepe sa nasca noi nuante si tonuri de iuboare” )

Starea aceasta este de plutire permanenta, levitatie permanenta intre starile si sentimentele umane, ce par mereu in declin in comparatie cu tine si partenerul cu care valsezi. Starea aceasta l-ar face gelos pe insusi dumnezeu. caci tu ai puterea de a oscila, lucru pe care el nu si-l poate permite. Plutesti usor ca un fulg intre buzele ei rosii ca focul si umerii ei albi ca laptele, intre dumnezeu si satan, intre inger si demon, intre eden si iad, intre cer si pamant, intre bine si  rau, inotand in cunoastere. Mai devreme sau mai tarziu poate vei deveni unul dintre admiratii “drogati de cunoastere”, de al carui sevraj se va bucura toata lumea din jur, intr-un fel sau altul.

Starea aceasta merita oricate sacrificii si ar trebui mentinuta cu orice pret,”in vedere obtinerii fericirii eterne si probabil viitor imanente fiintei umano-deificate.

Ca ultima concluzie, ar trebui evitata oscilarea intre stari, pentru a nu obosi simturile, ce nu odata vor fi suprasolicitate.