Dorinta de a fi rational nu e data decat de orgoliu. Un orgoliu ce creste cu atat mai mult cu cat opera sa distructiva, instaurarea ratiunii asupra individului, e mai aproape de final. Sa fii rational e impotriva naturii umane, e o renegare a ei si o lupta impotriva ei, fie si doar ca concept. La fel cum Petre Tutea il deosebea pe Emil Cioran de un ateu, spunand ca “Faptul ca se lupta cu Dumnezeu : fie ca il cauta, fie ca il combate ca exista”, tot asa se deosebeste si ratiunea de insensitivitate : se lupta cu natura, fie ca o cauta, fie ca o combate ca fiind imperios necesara.
Dorinta de a fi rational e irationala. Pentru cei ce isi impun domnia ratiunii asupra carnii si a sentimentelor, trebuie sa nu mai existe dorinta imuabila de irational, ci aceasta sa existe doar ca o doza de drog, ce trebuie injectat atunci cand presiunea e prea mare, cand interiorul sta sa desfaca exteriorul, cand descompunerea in fiinta devine prea rapida pentru cel ce o indura. Daca ai fost suficient de puternic, dar totodata naiv si orbit de orgoliu, pentru a te oferi ratiunii si a te lasa in voia ei, instaurandu-se nu doar ca o dependenta, ci ca unica lege de guvernare a fiintei tale, atunci singura cale de mangaiere e acceptarea amagirilor.
Orgoliul e intotdeauna naiv si usor copilaresc, indiferent cat de cizelat si rafinat ar fi. Astfel el poate fi amagit cu trecatoarele himere ale fericirii, himere ce atunci cand se vor spulbera vor lasa doar un praf gros si inecacios pe traheea ta. Un praf gros, si o noua deceptie generatoare de suferinta. Si abia acum incepi iar sa rationezi, sa traiesti.
Daca ai acceptat domnia rece a ratiunii, uitarea e singura cale de calmare. Uitarea e singura pauza, singurul moment de respiro pe care ti-l poti ingadui.
In domnia ratiunii va aparea adesea sentimentul invidiei, nutrit cel mai frecvent impotriva naivitatii si posibilitatii de existenta in inconstienta al celor din jur. In aceste stari, dezgustul fata de lume si plictiseala fata de viata apar imediat. Naivitatea devine grotesca, inconstienta temporala a celorlati te striveste. Devii un demon , obligat sa vegheze necontenit asupra lumii, fara a putea sa inchida ochii, obligat sa fie permanent rational, si fiind mereu tentat sa isi agonizeze ratiunea.
Orgoliul care determina dorinta de a fi rational respecta aceleasi reguli ca si ura: promite paradisul, se doreste a fi un dumnezeu ziditor, iubeste de moarte si se hraneste din autodevorare.
Dar cine nu prefera sa urasca atat timp cat ura il fecundeaza si ii realizeaza in fiecare moment un crochiu al himerei paradisiace a unui sine deificat? Cine nu prefera hedonismul pervers al automutilarii aripilor, pentru a obtine ceea ce numai zeii au dreptul sa aiba – cunoasterea?
Si astfel alegi sa te demonizezi, numai din placerea de a cunoaste. Si va fi bine, caci tu nu ai un portret pe care sa-l injunghii cand nu mai rezisti sa iti vezi constiinta distrusa, si damnarea imbratisandu-te tot mai mult.
Insa in aceste momente iti vei reaminti de amagiri, si de faptul ca ele sunt singurele care ne fac viata suportabila, si iti vei crea o noua himera, te vei arunca nebuneste sperand sa o imbratisezi si vei… uita, caci uitarea de sine e singurul lucru pe care ti-l poti oferi cand te lasi subjugat de placerea himerelor… dar cui nu’i place unduirea curgatoare ce o da fumul formelor?
haoleu gramatica
n’am inteles nimik
Dincolo de faptul ca pari oarecum neglijent in scris
, mie imi place enorm acest post. Imi place pentru ca tind sa cred ca am inteles ce ai scris, pentru ca am trait astfel de momente si, mai ales, pentru ca o persoana apropiata mie inca le traieste. Adevarul este ca nu stiu in ce masura am trait astfel de momente, este ceva ce ma impiedica sa-mi dau seama de asta, poate tendinta de a ma considera unica, insa stiu ca am avut candva o revelatie si de atunci totul s-a schimbat…eu m-am schimbat. M-am schimbat de fapt numai din acest punct de vedere, al orgoliului si viziunii mele rationale asupra vietii, am inceput sa simt fara limitari ce tineau de ratiune si sa scriu ceea ce simteam, iar acum abia mai pot percepe ca am fost candva asa. Si un mic comentariu referitor la postul tau ar fi ca sunt convinsa ca exista persoane care sunt cuprinse de remuscari puternice atunci cand realizeaza ca si-au urmarit mult prea oarbe idealul, dar atunci cand ar realiza ca au ajuns sa urasca pentru asta? Oricum, scrii foarte frumos si, desi generalizezi, nu-mi pare ca ai fi omis cine stie ce. De asemenea, mi-a mai placut faptul ca ai facut referire la “Portretul lui Dorian Gray” 
Hmm. Dacă vorbim de afectiv, atunci da, sunt de acord cu tine, raţiunea autoimpusă subit se datorează în primul rând, unui orgoliu infantil care împinge la nevoia de a şterge urmele lăsate de diverse experienţe emoţionale. Alegi să uiţi,să îndepărtezi şi iei decizia de a înlocui emoţia cu raţiunea pentru a te feri de suferinţă.
Însă,in situaţiile care nu au legătură cu afectivul, raţionalitatea este indicată ca standard social. Şi nu vine din orgoliu, ci din regulament. Şi câteodată trebuie să te supui regulilor.
Razboi, prioritate… Le invartiti, nu gluma. Acelasi lucru. Standardul social n-are ce cauta aici. Asta inseamna sociabilitate si elimini fericirea interna care, de multe ori, combate acea tendinta de comuniune cu restul, fiind o sursa de dureri.
Cand vorbesti de afectiv si rational, vorbesti despre o persoana si de stabilitatea ei. Sigur ca aceasta are de-a face si cu altii, dar nu exclusiv.
“Câteodată e bine ca afectivul să stea cuminte şi să permită raţionalului să se manifeste în acele situaţii în care afectivul ar produce daune dacă ar fi lăsat să se exprime, ca să zic aşa.” – cine stabileste cand afectivul sau rationalul e mai bun in vreun caz, in capul unui om? Rationalul? Afectivul?
Raţionalul, bineînţeles. Raţionalul este conştient de prezenţa afectivului şi poate preveni anumite efecte ale “acţiunilor” acestuia.
Din punctul tău de vedere, standardul social elimină fericirea internă. Dar fericirea internă ar trebui să fie independentă de ce se întâmplă în jurul unui om, chiar dacă relaţionarea cu ceilalţi este o sursă de dureri, Fericirea internă ar trebui să vină din alte lucruri decât socialul şi să fie eventual amplificată de un stare bună produsă de acesta. Dar în niciun caz standardul social nu elimină fericirea internă. Iar legat de stabilitatea unei persoane. Este important ca între afectiv şi raţional să existe un echilibru pentru ca o persoană să fie stabiliă. În plus, mai are nevoie de fericirea internă, acea fericire a ei pe care nu i-o poate lua nimeni pentru că vine dinăuntrul ei. Acea fericire internă ar trebui să fie prima sursă de stabilitate, din punctul meu de vedere.
Deci rationalul stabileste cand e nevoie de… rational sau de afectiv?
“Din punctul tău de vedere, standardul social elimină fericirea internă”. Nu, ai citit gresit. Am zis ca “asta inseamna sociabilitate si elimini fericirea interna”, adica in disertatia ta despre dualismul uman, ai facut referire *numai* la aspecte sociale. De fapt, stabilitatea psihologica este un compromis al dorintelor tale conformate la norma societatii.
Niciodata nu vei putea scapa de societate. Niciodata nu vei deveni intr-atat de independenta fata de ea. Nici mie nu-mi convine. Mereu te raportezi la altii. Traiesti in lumea normelor ei. Insasi realitatea ta etica este compusa din “traditia” morala a societatii respective.
Da, fericirea proprie ar trebui sa fie indepedenta de ceilalti, dar nu pe partea asta a mormantului. Evolutie culturala (educatia – parintilor si profesorilor, treptele mortilor), iubire (nevoie de ceilalti), putere (*doar* prin ceilalti), stima-de-sine (raportarea ca nivel cu ceilalti), “liniste” sociala (capacitatea de a urma regulile sociale, in evitarea repercursiunilor penale), realitate etica (normele societatii). Nici macar “purificarea” ascetului nu se exclude. Caci este, din nou, o raportare la societate – “devin singur, deci nu mai fac parte fizic din societate”.
Dar repet: cele mai sus reprezinta doar o parte. Restul se refera la persoana. Eu tot incerc sa delimitez influentele externe de starea interna. Iar starea interna este acea joaca de subminare a rationalului sau afectivului. Ele tin cont de inteligenta, vointa proprie, temperament, nevoi, intentii, pretentii, sanatate.
Suntem făcuţi după chipul şi asemănarea Sa. Adică nişte fiinţe complexe, senzitive. Afectivul şi raţionalul sunt caracteristici ale personalităţii noastre, ale ego-ului, sinelui nostru.
Cum după ieşirea din Eden am fost lăsaţi să ne descurcăm singuri (deşi spiritualul este prezent printre noi), interacţiunea umană are loc atât pe plan afectiv cât şi raţional, în două direcţii: spre edificarea fiinţei noastre şi respectiv spre distrugere. În funcţie de cum permitem divinului sau răului să intre în vieţile noastre. Partea proastă e că răul poate intra şi fără ca noi să ne dăm seama, refuzând credinţa… Iar dacă credem că noi singuri putem atinge perfecţiunea, absolutul… nimic mai grav. Doar prin Dumnezeu sunt posibile toate, iar calea către El este Isus.
Dar raul nu e tot o forma de divin?
Dac-ai fi parinte si ai avea un copil criminal, nu e el copilul tau? …
Bravo Cipule! Ai dat lovitura și de data asta! De unde mama naibii scoți tu textele astea pe care nici tu nu le prea întelegi (asta ca să fiu drăguț cu tine) și hop, sar filozofii să-ți descurce șărpăraia de fraze și cuvinte aruncate savant și luate ca atare. Se invocă Dumnezeu, se împleticesc în filozofia lui Voltaire (ateu declarat) fără să-și dea seama, se începe o frază și se termină (dacă se mai termină) în postul … paștilor… Acum nu aș vrea să par malițios, cred că ne cunoaștem destul încât să te pot întreba : te încălzește în vreun fel balastul ăsta lingvistic fără noimă? Eu te-am ascultat și te-am apreciat în repetate rănduri fără să-ți declar asta, dar pănă aici nu am întălnit la tine atâta risipă de schizofrenie verbală. Oi fi eu ceva mai încuiat, dar mi se pare prematur să urmezi exemplul lui Martin Eden al lui Jack London…
Ne cunoastem personal? M-ai ascultat la propriu?
Răul este opusul divinului. Dacă te-ai săturat de viaţa asta ai grijă să n-o pierzi şi pe cea veşnică…
Incepi sa ma disperi de la o vreme cu “balasturile” tale. Vad ca atata stii sa critici de la o vreme, sub pretextul ca-l iubesti vai draga Doamne pe Cip. Ori renunti in a mai citi/scrie, ori contribuie si fa-ne de tot rasul. Balast aici, balast acolo. Si mie mi-e usor sa critic. Spui de cuvinte “savante” cand si eu citesc in tine un amor propriu literar, asa ca n-o mai fa pe sfantul. Vrei sa mananc seminte in fata blocului? Daca fac aia presupun ca erai cu nasul pe sus, daca scrie cineva aici – hop, apari si tu cu evidenta superioritate fiindca… de!… critici, deci trebuie sa fii superior. Scrie naibii ceva si mai lasa-ne ca-l tot placi pe Cip atata si vrei sa-l salvezi de actori filosofici. Da, ma, se invoca Dumnezeu, psihologii si alte impleticiri filosofice, ca asta noi stim acum. Stii ceva mai bun pe internetul asta?
Nu ca iar tre’ s-o spun: da-l naibii pe Cip si urla-mi *mie* in ureche! Tine de el daca are comentatori sportivi? Ii facem trafic, nu neaparat prestigiu. Sari mie in cap, loveste-ma din 3 replici, eu cad si-ti multumesc si vom sista balastul. Tot te plangi atata… Iesi afara daca nu-ti convine pedanteria atat de inutila, atat de falsa, atat de nenaturala, atat de inferioara tie, atat de draga noua. Si ia-l si pe bisericosu’ ala cand pleci. Alta musca…
Dacă omul întreabă, îi răspunzi. Iar cum felul întrebării contează, încerci să-l îndrepţi spre a-şi pune întrebările corect.
Pentru că mulţi suntem abătuţi de la calea cea dreaptă de cel căruia nu-i convine Adevărul. Şi asta o fac cum ştiu eu mai bine: adresându-mă lui, inimii şi raţiunii lui Cip, lui Cip personal.
Faptul că tu omori divinitatea (deicid) nu ne miră, dar n-o face acolo unde nu este cazul. M-acuzi pe mine de critică în timp ce tu-l dai naibii pe Cip… Aşa că leapădă-l pe cel care-ţi urlă ţie în urechi, pentru ca să poţi auzi.
Cine are urechi să audă. Pentru că credinţa vine prin ascultare, şi prin ascultarea Cuvântului Domnului.
Iar tu Cip, fii atent cui îi acorzi atenţia…
Cip, prietene, du-te naibii
Cipule, te cunosc și mă cunoști ca pe un cal breaz! Problema e că nu mă identifici printre atâția admiratori ; și-s mulți, să nu fie de deochi! Dacă te-am ascultat la propriu? Păi cum altfel? Uite, acum fiidcă tot veni vorba, să-ți fac și o mărturisire: au fost momente în care mi-ai servit fantezii folozofice pe care în nemărginita mea înțelepciune, n-am reușit să le deslușesc, luându-le ca teme pentru acasă. Știu că afișezi o mare politețe și o curtuazie rafinată chiar și cu aceia de care ai vrea să te descotorosești, prin urmare, nu te vei supăra dacă iți voi propune un exercițiu de memorie. Cu ceva vreme în urmă îți avansam ideea (nimerită acum și pentru comentariile de mai sus) potrivit căreia tot românul este mare mâncător de cuvinte tot atât cat și de mămăligă. Dar nu toți mănâncă aceeași mămăligă. Sunt vorbe de lux pentru gurile mai delicate și altele mai hrănitoare pentru boturile mai flămânde. Ei acum sper să nu mă mai întrebi dacă ne cunoaștem ”personal”.
Cip s-a luat si s-a dat si s-a facut … prafff. Dar nu imi aduc aminte cine esti, scuze, dar nu pot sa te identific… treaba cu mamaliga mi-au spus’o mai multi, si nu imi dau seama care dintre ei ai fi tu. Inca un indiciu, s’il te plait?
Pentru că mă rogi atât de frumos, uite încă un indiciu: ”cuțitul pentru urși” îți spune ceva? Dacă nu, hai să mergem așa ”incogito” cu riscul de a părea victima unui exces de rezervă.
Iisus – Demonism sau mintuire?
Acei care au avut tangenţe cu creştinismul ca religie, în special cea creştin ortodoxă, văd la suprafaţă o credinţă a compasiunii şi a milei faţă de om. Aparenţele pot înţela, o evaluare a surselor primare ale acestei religii va aduce mai multă lumină asupra adevărate-i esenţe. Să începem cu personalitatea lui Iisus Hristos de unde creştinismul a pornit doctrinar.
Numele Hristos este traducerea cuvîntului mesia (mai precis maşiah) din ebraică. Înseamnă „unsul”, apelaţia dată de evrei celui care va veni trimis de Iehova (numele dat de ei lui Dumnezeu) să îi salveze. Prin urmare Hristos trebuia să îndeplinească în primul rînd o misiune de salvare a poporului evreu. A astfel de salvare cuprindea eliberarea de sub jugul romanilor precum şi scăparea de răul uman şi social, ceea ce evreii numeau Diavol, Mamona, Belzebul, Lucifer, etc.
Venirea salvatorului poporului evreu era aşteptată de multe veacuri. Omul trimis de Iehova trebuia să fie nu numai un salvator al sufletelor oamenilor dar şi un rege din stirpea regelui David care era din neamul lui Iuda. Noul Testament argumentează că Iisus era din această spiţă şi prin urmare putea să-şi ceară dreptul de a fi rege al iudeilor.
Omul Iisus şi-a început misiunea cînd avea în jur de 30 de ani. Om fără carte, aşa cum se spune în Noul Testament, era totuşi proficient în regulile iudaice bazate pe Vechiul Testament şi pe alte scrieri existente la acea vreme. Treptat omul Iisus a format în jurul lui un grup de prozeliţi care deşi mic era perseverent în a-l urma în misiunea pe care şi-o asumase. Care erau caracteristicile ei?
Matei, 15, 24, redă cuvintele lui Iisus atunci cînd o femeie canaaneeancă chinuită de un demon îi cere ajutor. „Nu sunt trimis decît la oile cele pierdute ale casei lui Israel” răspunde el. Iisus astfel refuză spunînd mai departe că „Nu este bine să iei pîinea copiilor şi s-o arunci cîinilor”. Cu alte cuvinte Iisus îi numeşte cîini pe toţi oamenii care nu erau evrei. Mai departe, în conversaţia lor, femeia îi răspunde că şi cîinii mănîncă din fărîmiturile ce cad de la masa stăpînilor lor. Iată un episod din Noul Testament care redă vorbele unui om despre care mulţi cred ca este fiul lui Dumnezeu. Şi paradoxal aceşti oameni nu sunt evrei ci dintre cei pe care Iisus îi numea cîini.
O altă caracteristică a misiunii salvatorului era că trebuia să fie rege al iudeilor. A fost oare Iisus rege? Cu siguranţă nu. Întrebat dacă este rege al iudeilor omul Iisus spune că împărăţia lui este în ceruri, deşi evreii aşteptau un rege, aşa cum fusese David în vechime, care să aibă regat pe pămînt nu în cer. Deci nici această caracteristică a salvatorului evreilor Iisus nu a îndeplinit-o.
În misiunea salvatorul era inclusă pacea, pe cînd Iisus declară răspicat că a venit să aducă sabia nu pacea ca să-l despartă pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa (Matei, 10, 34-35). Cum poate vorbi astfel cel ce se credea trimisul lui Dumnezeu dacă Dumnezeul lui nu era cel a dezbinării? Cum am eticheta astăzi un om care ar spune că a venit la cineva în vizită cu dorinţa de a-i dezbina casa?
Tenacitatea cu care omul Iisus dorea să-i convingă pe evrei că el este mesia era deosebită. Aceasta a atras reacţii fireşti. Cărturarii zicea că îl are în el pe diavol, pe Beelzebul (Marcu, 3, 22). Oamenii ziceau că are duh rău (Marcu, 3, 30), că are demon (Ioan, 7, 20). Însăşi familia lui îl credeau că nu e în toate minţile (Marcu, 3, 21) nu credeau în el (Ioan, 7, 5). Omul Iisus etala cu adevărat o comportare demonică. Spune în Marcu, 3, 33, „Cine este mama mea? şi fraţii mei?”. Cum ar fi tratat un om astăzi care şi-ar respinge astfel rudele?
Noul Testament este plin de relatarea faptelor lui Iisus mai cu seamă cu scoaterea duhurilor necurate din oameni. În Marcu, 5, 11-13, se spune cum el a trimis duhurile rele într-o turmă de 2000 de porci. După acest episod oamenii l-au rugat să plece de acolo văzînd că lucrează cu demonii (Marcu, 5, 17). Fariseii, oamenii scoliţi în legea iudaică a acelor timpuri, îi spun că cu domnul demonilor (adică cu Satana) el îi scoate pe demoni (Matei, 9, 34). Mulţimea i-a zis că are demon (Ioan, 7, 20; Ioan, 8, 48). Iudeii au spus „Acum ştim că ai demon” (Ioan, 8, 52). Dar el nu a recunoscut argumentînd că diavolul nu poate lupta împotriva diavolului. Vorbele lui Iisus sunt fără sens. Să luăm de exemplu grupurile mafiote care se războiesc între ele deşi fiecare se află de partea răului. Faptele diavolului nu ţin de ideea că cei răi nu se bat cu cei răi precum Iisus vrea să argumenteze, cum că diavolul ar lupta împotriva lui însuşi. Scuza lui Iisus este puerilă, cei răi se bat cu toţi inclusiv cu alţi oameni răi de teapa lor.
Episodul cu scoaterea duhurilor din acel om şi trimiterea lor în turma de porci face se ne întrebăm ce a rezultat din intervenţia lui Iisus? Oare duhurile au murit prin moartea porcilor? Nicidecum, deoarece acele duhuri, aşa cum intraseră în acel om, sau cum ieşiseră din el pentru a intra în porci, tot astfel puteau intra în oricine altcineva. Pînă la urmă intervenţia lui Iisus s-a soldat cu moartea porcilor pentru că duhurile nu au fost distruse cum s-ar aştepta de la cineva cu intenţii bune. În Marcu 5, 12-13 se spune despre duhuri că l-au rugat să intre în porci şi el „le-a dat voie”, considerîndu-l astfel mai puternic decît ele. Prin urmare i-au cerut permisiunea ca de la cineva mai mare ierarhic ca ele. Deci Iisus dispunea cum dorea de duhurile rele. Ce s-a întîmplat cu acele duhuri? Cel mai probabil este că ele au intrat în Iisus, el fiind cel care avea putere asupra lor. Dacă Iisus ar fi avut cu adevărat putere de la Dumnezeu şi intenţii bune ar fi distrus acele duhuri nu le-ar fi transferat în porci ca apoi să fie lasate libere. Puterea lui Iisus era prin urmare dată de diavol.
Un alt episod din faptele acestui om posedat de diavol este cel cu zmochinul. Iisus era înfometat şi a găsit un zmochin care nu avea fructe. Supărat, îl blestemă pe zmochin: „Rod să nu mai porţi în veac!” după care zmochinul s-a uscat. Ce vină avea zmochinul că nu avea fructe ca Iisus să le mănînce? Să ne imaginăm că un astfel de om merge la casa cuiva şi cere mîncare. Nu i se dă pentru că oamenii din acea casă pur şi simplu nu au mîncare în acel moment. Apoi cel care a cerut mîncare îi blestemă ca în veac să nu aibă mîncare în casa lor. Cum ar fi etichetat un astfel de individ care aduce ocară unor oameni pentru că pur şi simplu nu au mîncare atunci cînd el vrea să mănînce? Este răul întruchipat care pur şi simplu nu gîndeşte decît răul. Cazul lui Iisus este tipic demonic. Un astfel de episod s-ar fi soldat astăzi cu a-i da cîteva beţe pe spinare „fiului lui Dumnezeu”.
Să luăm de exemplu una din învăţăturile acestui om referitor la ceea ce omul mănîncă. Iisus susţine că nu ceea ce intră în gură îl spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea îl spurcă pe om (Matei, 15, 11). Mai departe tot el spune că tot ce intră în gură se duce în pîntece şi iese afară, dar cele ce ies din gură pornesc din inimă, şi acelea sunt cele ce-l spurcă pe om, dar a mînca fără să-ţi fi spălat mîinile, aceasta nu-l spurcă pe om (Matei, 15, 17-20). Este o învăţătură de doi bani. Cîţi oameni cred că nu contează ce băgăm în pîntece? Dacă cineva bagă în gură otravă sau mîncare stricată nici nu mai apucă să o scoată afară că poate şi muri. Cît priveşte ideea că ceea ce iese din gură îl spurcă pe om cum spune Iisus, afirmaţia lui este de asemenea o aberaţie. Vorbele rele îl uşurează temporar pe om de răutatea din el, deşi aruncatul vorbelor pe alţii nu este o soluţie pentru a scăpa de răul din inimă.
Să analizăm acum doctrina păcatului promovată de Iisus, ideea cum că orice păcat şi orice blasfemie li se iartă oamenilor, dar blasfemia împotriva Duhului Sfînt nu li se va ierta (Matei, 12, 31). Să presupunem că există o ţară în lume care are un sistem juridic ce respectă această învăţătură a lui Iisus. De exemplu, un om ticălos este prins în fărădeligile lui şi adus în faţa judecătorului care va aplica învăţăturile lui Iisus în cazul respectiv. Sunt consultaţi martorii care declară că învinuitul a furat, a bătut cinci oameni la beţie şi a omorît un om cu un cuţit. La judecată omul recunoaşte ticăloşiile făcute adăugînd că a cerut iertare lui Iisus pentru tot răul făcut. „Ai spus ceva împotriva Duhului Sfînt?” întreabă judecătorul. „Niciodată!” răspunde omul. Verdictul: „Eliberaţi-l că şi-a cerut iertare în numele lui Iisus Hristos, dar nu a hulit Duhul Sfînt!”. Poate o atare învăţătură a iertării veşnice să vină de la Dumnezeu sau de la Diavol? O astfel de metodă de a face dreptate oamenilor este înşelăciune curată, Dumnezeu nu poate iertă răutăţile oamenilor, cei vinovaţi trebuie să repare cumva răul adus şi să înveţe că repetarea răului nu va fi iertată prin simpla recunoaştere a greşelii. Învăţătura lui Iisus este prostie curată. O societate sănătoasă nu poate funcţiona pe astfel de învăţături fără sens.
Evreii în Vechiul Testament aveau o metoda mai logică, deşi nu era cu totul justă, ideea că se plăteşte ochi pentru ochi. Dar în învăţăturile lui Iisus privind aplicarea dreptaţii se vede mai degrabă mîna diavolului decît cea a unei forţe a dreptăţii. Numai diavolul trece cu vedere faptul că merge şi aşa, că simpla iertare dată de el diavolul poate absolvi pe om de relele pe care le face. Diavolul iartă de păcat pentru a-l ţine pe păcătos mereu în păcat. Este şi metoda folosită de Iisus pentru a-i menţine pe oameni în jugul suferinţei pe care a iniţiat-o în locul salvarii pe care trebuia să o aducă aşteptatul mesia, salvatorul evreilor. Este oare acesta salvatorul? Poate trimisul lui Dumnezeu să-i îndemne pe oamenii să se complacă în rele iertîndu-le tot timpul fărădelegile? Mai degrabă un spirit demonic face aceasta.
Să cercetăm cum Iisus crede că oamenii lui Dumnezeu pot fi deosebiţi de cei ai diavolului. În Matei, 7, 10-20, Iisus îi avertizează pe ucenici să se ferească de profeţi mincinoşi căci după roadele lor vor fi cunoscuţi. Preceptul este bine ştiut din Vechiul Testament, ideea că pomul se cunoaşte după rod. Să vedem ce roade a adus pomul lui Iisus după aşa zisa înălţare a lui la cer?
Creştinismul a pătruns treptat în lumea zisă „păgînă” prin înfricoşarea oamenilor asupra pedepselor ce-i aşteaptă dacă nu se vor supune noii învăţături. Această frică de pedeapsă persistă şi astăzi fiind practic hrana creştinismului. Fără continua teroare a diavolului care pîndeşte la orice pas creştinismul s-ar dezintegra. De remarcat este atenţia care se pune pe diavol ca personaj principal şi toate cele care vin cu răul şi suferinţa, răstignirea lui Iisus pe cruce, sîngele, patimile lui, etc. În cele din urmă Iisus pozează în învingător, chiar după ce a fost bătut în cuie pe cruce. Pe cei mai mulţi traumele mentale pe care le implantează în minţi frica, toate aceste aspecte ale suferinţei şi întunericului, îi bîntuie pe oameni toată viaţa. Deşi se spune despre „învingătorul morţii”, că a ajuns acolo la dreapta Tatălui sau, el priveşte cu detaşare întreaga panoramă care a urmat după „înălţarea sa”. Să vedem fructele date de pomul sădit de Iisus pe pămînt. Ce a urmat?
Războaie, măceluri împotriva evreilor şi ale altora, dezbinare veşnică printre cei care au urmat învăţătura lui Iisus, inchiziţie, arderea oamenilor pe rug, arderea cărţilor, obida oamenilor, cuceririle sîngereoase urmînd crucea însîngerată, care cînd era pumnal cînd cruce, şi multe alte „fructe” ale demonului „înălţat la cer”. Iisus s-a dus direct în iad de unde nici că-i pasă ce se întîmplă pe pămînt deoarece sistemul introdus de el funcţionează din plin ca fruct al faptelor „mîntuirii lui”. Salvarea care se aştepta din partea unui trimis al lui Dumnezeu este nonexistentă, Iisus este demonul care a adus durerea nu mîntuirea.
Cine este în măsură astăzi să evalueze misiunea „salvatoare” ale lui Iisus? Toţi cei care au avut tangenţă cu creştinismul! Salvatorul se dorea un personaj al salvării din durere nu cineva care aduce suferinţă prin sabia pe care cu adevărat a lăsat-o omenirii. Şi sîngele continuă să curgă şi astăzi şi va continua atîta timp cît oamenii venerează pe demonul care a adus suferinţă omenirii cu 2000 de ani înainte. Iată că în ciuda obiceiului diavolului de a minţi, totuşi de cîteva promisiuni s-a ţinut.
Care este spectrul creştinismului astăzi în lume? Nici o altă religie nu are mai multe secte decît cea creştină. Dezbinarea generată de Iisus încă de cînd era viu pe pămînt continuă astăzi cu aceeaşi forţă încît te întrebi cum de este posibil ca oamenii să interpreteze diferit ideile dintr-o carte care este destul de coezivă în conţinut, Biblia? Explicaţia nu poate fi decît că Biblia este o carte plină de contradicţii, atît Vechiul cît şi Noul Testament. Cel puţin Noul Testament este grosier privind salvarea oamenilor de la moarte de către cineva care nu s-a salvat pe sine însuşi. Oasele i-au putrezit de mult acolo în Orientul Apropiat. Evreii nu l-au acceptat pe Iisus deoarece nu era nimic în el să sugereze că-i poate salva, că-i poate elibera de sub jugul romanilor aşa cum se aştepta de la un rege din spiţa lui David.
Cine a fost Iisus? Respingerea lui de către evrei în mod automat îl califică drept impostor şi amăgitor. Nimeni nu a făcut o evaluare mai justă asupra cine a fost Iisus decît poporul din care face parte şi în mijlocul căruia a trăit. Şi ei l-au categorisit drept amăgitor. Învăţăturile ieftine şi stupide ale lui Iisus au mai mult marca răului decît cea a binelui. Omul Iisus este un caz demonic a cărui misiune „salvatoare” a supravieţuit prin conjunctura istoriei, prin frică pe care o împlîntă în minţile oamenilor aşa cum numai duhurile rele fac, deghizînd răul într-un ambalaj pe care scrie fericire şi salvare. Dezbinarea adusă de „fiul lui Dumnezeu” continuă să ne macine sufletele şi să ne despartă inimile cu sabia pe care a promis-o. Şi asta avem astăzi: fiul despărţit de tatăl său, fiica de mama sa, aşa cum se arată în Matei, 10, 34-35. Creştinismul este un cult demonic, cea mai mare minciună care a putut vreodată exista în omenire: venerarea unui demon ca „fiu al lui Dumnezeu”, Iisus.
Vă veţi întreaba cum se explică atîtea frumuseţi văzute în biserici şi catedrale? Există realmente creaţii minunate care glorifică amintirea narativă a celui care a fost Iisus. Răspunsul este că aceste minunăţii sunt rodul idealului minţii omeneşti, nu cel al învăţăturilor lui Iisus. Creştinismul este o religie parazitară care se întinde oriunde poate să ajungă cu teroarea fricii. Oamenii au creat cu mare elan frumuseţi în biserici şi catedrale pentru a contracara urîciunea creştinismului originar al lui Iisus, idealizînd aspectele durerii, portretizînd un Iisus cu faţa blîndă şi resemnat în faţa morţii, postura victimei care induce milă în cei care o privesc. Dar cînd este să evaluăm obiectiv consecinţele acestor aberaţii doctrinare gunoiul creştinismului iese la suprafaţă în felul de a se comporta al oamenilor, în modul lor de existenţă, în violenţa şi răutatea socială a unor creştini, deoarece Iisus le-a promis că orice li se poate ierta afară de blasfemia împotriva Duhului Sfînt (Matei, 12, 31). Oamenii sinceri aflaţi printre creştini sunt doar victime credule care resemnaţi şi depăşiţi de înţelegerea reală a demonismului lui Iisus nici nu ştiu practic în mîna cui se află.
Puterea politică de-a lungul timpului a înţeles cu realism marele potenţial de manipulare a creştinismului care a fost folosit de toate sistemele sociale inclusiv comunismul care iniţial l-a respins. Ulterior creştinismul a fost tolerat şi folosit în slujba noilor guvernanţi comunişti care, înclinaţi spre rău, exploatare şi minciună, s-au aliat cu cei de-o teapă cu ei, cei care îl slujeau de Diavol întocmai ca şi ei, dar folosind metodele demonului de pe crucea însîngerată, Iisus „salvatorul omenirii”.
Despre cel care a scris aceste rînduri nu este nevoie să vă întrebaţi cine este. Un om îndrăzneşte să gîndească în cele aşternute aici. Am scăpat de frică, mă simt uşurat, nu mai port jugul crucii, nu mai sunt un întemniţat al lui Iisus. Privesc la cer, la soare şi mă gîndesc cum oamenii acestor vremuri mai pot crede că undeva în Orientul Apropiat, Dumnezeu şi-a trimis pe fiul său unic să „moară” pentru ca noi să avem viaţă veşnică. Dacă un astfel de Dumnezeu face experimente cu noi să afle că nu i-au reuşit. Dar dacă este mîna Diavolului întreaga decepţie a reuşit. Sunt milioane şi milioane de oameni care au asimilat patologia lui Iisus, un spirit demonic de care omenirea este influenţată în prezent în proporţii gigantice. Aceasta ne duce la pieirea anticipată de demon în viziunea apocaliptică din Noul Testament. „Salvatorul” demonic ne învaţă să ne tîrîm, cum să murim, nu cum să trăim, aşa cum un adevărat fiu de Dumnezeu ar face-o. Demonul Iisus ne-a adus încet şi sigur la marginea prăpastiei de anihilare a omenirii.
Dante, Dante!
Infernul te paşte şi mă tem că nici Isus (care este Dumnezeu şi Mântuitor) nu te mai poate scăpa din moartea veşnică, decât dacă te căieşti amarnic şi-i ceri iertare.
Ai căzut pradă iudaismului şi a gândirii seculare. Mântuirea este pentru Poporul lui Dumnezeu, Israelul ceresc, şi nu pentru naţiunea israelită. Dumnezeu este Creatorul cerurilor şi-al pamântului, al oamenilor, şi Planul lui de mântuire se adresează, cum altfel, decât oamenilor. Al tuturora!
El ne-a salvat nu din mâna romanilor, ci de sub dominaţia răului!
Ăsta e Noul Legământ, sau cel etern! Sub vechiul eram morţi… restul le şti poate mai bine ca mine, căci eşti cunoscător al Legii.
Mă tem însă că şi comuniunea ta cu Dumnezeu este întreruptă şi comunicarea, căci altfel ai şti ce-ţi spune, prin Cuvântul Său, scris – Biblia, şi întrupat – Isus.
Voi îl aşteptaţi pe mesia vostru care vă va scăpa de romani, deşi datele se vor schimba puţin, vă va scăpa de americani probabil, sau alţi stăpânitori ai lumii, adică de oameni. Iar ăla e chiar Anticristul, care vă va oferi pace, unire intre popoare, religii, etc.. Iluzii, decepţii.
Dacă eşti pus deoparte de Tatăl, ar trebui să te cutremuri şi să te temi de El după ce ai citit acestea, şi să regândeşti sistemul tău de credinţe, credinţa falsă, sau mai bine zis necredinţa în lucrarea Mântuitorului.
Domnul Dumnezeul nostru să fie cu tine! Amin!
Dorinta de a fi rational nu e data decat de orgoliu
Nu, nu este corect. Nici macar nu se poate vorbi corect de dorinta de-a fi rational ci de necesitatea de-a fi rational. In lipsa ratiunii crapi instantaneu. Pana si animalele sunt rationale. Daca nu ar fi nu ar mai exista. Rationalul e o conditie a existentei.
Sa fii rational e impotriva naturii umane, e o renegare a ei si o lupta impotriva ei, fie si doar ca concept
E pe dracu impotriva naturii umane, faci o selectie observationala de zile mari. Pune mana si calculeaza care este numarul de instante in care oamenii se comporta rational, cu ce urmari, si compara cu numarul de instante in care oamenii se comporta irational, si ia in calcul si urmarile acestor comportamente. A fi rational inseamna a te raporta intr-un mod corect la realitatea exterioara. Daca nu te raportezi corect ai toate sansele sa suferi. Poate vrei sa te apuci de credinta ilogica si irationala in dumnezei si draci, ca sa poti rade de tine insuti, cat de rau ai ajuns.
Dorinta de a fi rational e irationala
Ba, propozitia asta este irationala. Daca te pun sa explici cum ai ajuns la aceasta concluzie, nu cred ca o sa reusesti sa o faci. Dorintele, care fac parte din grupul mai larg al sentimentelor / senzatiilor, sunt manifestari ale dezechilibrului dintre individ si exterior. Iti doresti sa mananci pentru ca ti-e foame, daca ti-ar fi foame (i.e. organismul nu ar mai avea substante nutritive care sa-l sustina) si nu ti-ai dori sa mananci, rezultatul clar ar fi moartea prin inanitie. Este eficient sa fii rational.
Pentru cei ce isi impun domnia ratiunii asupra carnii si a sentimentelor, trebuie sa nu mai existe dorinta imuabila de irational, ci aceasta sa existe doar ca o doza de drog, ce trebuie injectat atunci cand presiunea e prea mare, cand interiorul sta sa desfaca exteriorul, cand descompunerea in fiinta devine prea rapida pentru cel ce o indura
Bla bla. Ratiunea si cu sentimentele functioneaza in tandem. Asa este asigurata supravietuirea individului. Unul lipsit de sentimente va fi leguma, deoarece nu isi va dori nimic – echivalentul unui lobotomozat. Cel lipsit de ratiune va fi un cretin care isi doreste multe dar nu stie cum sa isi indeplineasca dorintele si pe care dintre ele. Ambii vor crapa in maxim 48h.
Cat despre domnia ratiunii asupra sentimentelor ai pus problema prost. Omul poate sa aiba tot felul de sentimente. Ratiunea ajuta la a discerne care dintre aceste chemari merita a fi urmate si care nu. Nu de alta, dar nu poti sa pui o relatie de ordine pe sentimente la fel cum nu poti pe numerele complexe. Unele sentimente pot fi contradictorii si pot exista in creier in acelasi timp. Este treaba ratiunii sa deosebeasca intre ele. Fara ea te sugi.