The ones that get away ianuarie 30, 2009
Posted by cip in Aleatorii....Tags: amorf, amorteala, amortire, amortit, away, calliope, carne, cautare, damnare, damnat, dezechilibru, distrugere, dragoste, energie, fericire, foc, from, get, gheata, imperfectiune, limita, lui, lume, magma, me, mitul, moarte, nefericire, nihil, nimic, nimicnicie, oameni, ones, paroxism, perfect, perfectibilitate, perfectiune, perversitate, pursuit, renegare, repulsie, romantic, sange, sisif, suferinta, that, the, tragedie, violenta
22 comments
Fericirea seamana in foarte multe privinte cu perfectiunea : nu e de durata, si tocmai asta o face placuta, se gaseste numai in detalii, si nu in ultimul rand se gaseste in forme cat mai simple. Fericirea, ca si perfectiunea, nu exista decat in simplitate.
Mergand mereu inainte si cernandu-mi mereu gandurile, am ajuns la concluzia ca din punct de vedere al fericirii sunt 3 tipuri de oameni : cei care vor fericirea, cei care cauta fericirea si cei care au fericirea.
1. Cei care vor fericirea (“sau indragostirea de Calliope” )
Acesti oameni au o dorinta nestavilita de a avea fericire, o sete funebra de a o avea si imbratisa. Ei sunt cei care se indragostesc si sufera din cauza simplelor aparente, din cauza pojghitei de promoroaca de pe gheata. Starile lor pot alterna cu o frecventa extrem de ridicata, si cu o amplitudine tot la fel de ridicata. Simpla imagine a lor imi aduce un sentiment de viata in genere, ma umple de placerea cu care privesc un tablou plin de sange si moarte, dar din el radiaza viata si creatia. In acest om am ocazia sa urmaresc tragediile grecesti, care intotdeauna sunt puse in cadrul ideal, iar sinestezia lor nu esueaza niciodata in a ma duce in stari dionisiace sau meditative.
2. Cei care cauta fericirea (“sau obsesia de a duce la indeplinire Mitul lui Sisif”)
Un foc permanent, un amestec neomogen de calm si pasiune, iubire si ura, poezie si filosofie, caldura si raceala. Acestea sunt tipul de persoane intre care ma simt cel mai bine, dat fiind ca ma identific cu ele, ca fiind una dintre ele. Absurdul guverneaza si dirijeaza pasiunea spre rational, fecunditatea urii naste poezia calda, calmul filosofic inveleste persoana in raceala. Intre aceste persoane ma incarc cu energie, dat fiind ca vazandu-i damnati la suferinta vesnica si dezechilibru romantic, nu ii pot percepe atfel decat fiind “carne din carnea mea, sange din sangele meu”.
Cautarea acestei fericiri aduce tristete si rani deschise in general, rani ce nu se vindeca usor, iar daca se vindeca, lasa mereu cicatrici care se simt la cea mai fina pipaire. Dar in ce consta placerea de a mangaia un monstru, daca nu in furnicarea totala a corpului atunci cand ii simti cicatricile si ii vezi ochii plini de lacrimi , unele fierbinti, magmatice, altele reci, de gheata?
Pentru aceste persoane cea ma importanta este cunoasterea si explorarea fericirii, analizarea si admirarea ei, nu detinerea ei in sine. Acesti indivizi vad numai perfectiunea din imperfectiune, adesea apreciaza mai mult estetica uratului decat pe cea a frumosului, si sunt mereu tentati de o placere perversa de a sta in contra sensului lumii, daramand’o si incendiind’o de cate ori au ocazia, adesea violand’o de cel mai ravnit lucru al ei – calmul.
3. Cei care au fericirea (“sau convenientele de a fi parte a unei mase adesea inerta”)
Aceste persoane sunt moderate, calme, adesea molcome, si nu ezita mai niciodata a ma scarbi. Calmul lor, credinta oarba in ideile inoculate, frica scarboasa si dezgustatoare, adesea avansata pana la grotesc, de a deschide ochii si a se goli de conceptii si norme, pentru a iesi in afara lor, si a le analiza si privi ca un simplu observator, frica de a chestiona orice stare sau sentiment si a da raspuns oricarei intrebari nascute din imanenta acestora, ma degusta pana la paroxism, nascand adesea in mine sentimente de repulsie violenta, ce nu ezita sa mearga pana la renegarea intregii cantitati pe care o reprezinta.
Primele 2 categorii sunt mai rar intalnite, si formeaza ceea ce in general numim “elita umana”. Statistic, ultima categorie conduce zdrobitor.
Oamenii care au fericirea… sau the ones that get away… from me…
Forma fara fond ianuarie 21, 2009
Posted by cip in Aleatorii....Tags: amorteala, amortit, dorian, dragoste, ego, emo, emotional, emptiness, empty, eu, femeie, gand, ganduri, gol, gray, idee, idei, inside, iubire, masca, memories, nimic, nimicnicie, ochi, portret, rece, sarut, suflet
40 comments
M-am intors iar in aceeasi camera cu peretii reci, goala, la fel cum am parasit’o. Ma simt gol, o forma fara fond, un Dorian fara portret. Nici aroganta nu-mi mai coloreaza cat de putin ambientul. Sunt obosit, plictisit, gol. Sunt doar eu si gandurile mele reci, cautand in continuare acea fericire, acea faptura de basm ce trebuie sa calmeze monstrul.
Dragostea mea nu ma mai incalzeste. Inainte obisnuia sa o faca, si sa imi dea caldura atunci cand gerul imi strapungea pielea si intra adanc in carne. Acum nu o mai face.
Sunt singur, cu ochii reci, impietrit, privind cu dezgust la propia-mi persoana. Am crezut ca hedonismul si divinul se pot impleti, si ca pot vindeca simturile prin suflet, lasandu-l apoi pe acesta netamaduit. Si nu am putut. Acum simturile imi sunt amortite, iar sufletul mi se sfasie singur in bucati.
Acum masca a ajuns sa-mi atarne greu pe chip. Am ajuns un corp gol, care nu are nici o valoare, fiind golit de continut.
Forma fara fond… sau cum incepe sfarsitul iubirii unui monstru.
Discursul ratiunii ianuarie 13, 2009
Posted by cip in Aleatorii....Tags: amagire, cioran, cunoastere, death, demon, dependenta, dezgust, dorian, dragoste, drog, ego, emil, eroi, erou, eu, ganduri, gol, gray, himera, idei, invidie, iubire, moarte, naivitate, nimic, orgoliu, pauza, petre, portret, ratiune, sentiment, stupid, subjugare, tutea, uitare, ura, viata, zei, zeu
23 comments
Dorinta de a fi rational nu e data decat de orgoliu. Un orgoliu ce creste cu atat mai mult cu cat opera sa distructiva, instaurarea ratiunii asupra individului, e mai aproape de final. Sa fii rational e impotriva naturii umane, e o renegare a ei si o lupta impotriva ei, fie si doar ca concept. La fel cum Petre Tutea il deosebea pe Emil Cioran de un ateu, spunand ca “Faptul ca se lupta cu Dumnezeu : fie ca il cauta, fie ca il combate ca exista”, tot asa se deosebeste si ratiunea de insensitivitate : se lupta cu natura, fie ca o cauta, fie ca o combate ca fiind imperios necesara.
Dorinta de a fi rational e irationala. Pentru cei ce isi impun domnia ratiunii asupra carnii si a sentimentelor, trebuie sa nu mai existe dorinta imuabila de irational, ci aceasta sa existe doar ca o doza de drog, ce trebuie injectat atunci cand presiunea e prea mare, cand interiorul sta sa desfaca exteriorul, cand descompunerea in fiinta devine prea rapida pentru cel ce o indura. Daca ai fost suficient de puternic, dar totodata naiv si orbit de orgoliu, pentru a te oferi ratiunii si a te lasa in voia ei, instaurandu-se nu doar ca o dependenta, ci ca unica lege de guvernare a fiintei tale, atunci singura cale de mangaiere e acceptarea amagirilor.
Orgoliul e intotdeauna naiv si usor copilaresc, indiferent cat de cizelat si rafinat ar fi. Astfel el poate fi amagit cu trecatoarele himere ale fericirii, himere ce atunci cand se vor spulbera vor lasa doar un praf gros si inecacios pe traheea ta. Un praf gros, si o noua deceptie generatoare de suferinta. Si abia acum incepi iar sa rationezi, sa traiesti.
Daca ai acceptat domnia rece a ratiunii, uitarea e singura cale de calmare. Uitarea e singura pauza, singurul moment de respiro pe care ti-l poti ingadui.
In domnia ratiunii va aparea adesea sentimentul invidiei, nutrit cel mai frecvent impotriva naivitatii si posibilitatii de existenta in inconstienta al celor din jur. In aceste stari, dezgustul fata de lume si plictiseala fata de viata apar imediat. Naivitatea devine grotesca, inconstienta temporala a celorlati te striveste. Devii un demon , obligat sa vegheze necontenit asupra lumii, fara a putea sa inchida ochii, obligat sa fie permanent rational, si fiind mereu tentat sa isi agonizeze ratiunea.
Orgoliul care determina dorinta de a fi rational respecta aceleasi reguli ca si ura: promite paradisul, se doreste a fi un dumnezeu ziditor, iubeste de moarte si se hraneste din autodevorare.
Dar cine nu prefera sa urasca atat timp cat ura il fecundeaza si ii realizeaza in fiecare moment un crochiu al himerei paradisiace a unui sine deificat? Cine nu prefera hedonismul pervers al automutilarii aripilor, pentru a obtine ceea ce numai zeii au dreptul sa aiba – cunoasterea?
Si astfel alegi sa te demonizezi, numai din placerea de a cunoaste. Si va fi bine, caci tu nu ai un portret pe care sa-l injunghii cand nu mai rezisti sa iti vezi constiinta distrusa, si damnarea imbratisandu-te tot mai mult.
Insa in aceste momente iti vei reaminti de amagiri, si de faptul ca ele sunt singurele care ne fac viata suportabila, si iti vei crea o noua himera, te vei arunca nebuneste sperand sa o imbratisezi si vei… uita, caci uitarea de sine e singurul lucru pe care ti-l poti oferi cand te lasi subjugat de placerea himerelor… dar cui nu’i place unduirea curgatoare ce o da fumul formelor?
Cei doi “eu” ianuarie 7, 2009
Posted by cip in Aleatorii....Tags: bine, buze, cunoastere, demon, dorinta, durere, ego, emotional, esential, eu, fericire, ganduri, greseala, greseli, idei, memories, moarte, moment, nimic, nimicnicie, placere, plutire, rau, real, self, sinucidere, suferinta, suicide, vis
1 comment so far
Sunt momente cand nu pot fi calmat. Pentru ca refuz sa imi administrez calmul din interior, iar din exterior e imposbil sa-mi vina, data fiind situatia de la care s-a plecat.
Lumea se strange gata sa se prabuseasca pe mine, dar in acelasi timp se indeparteaza de mine in infinit. Sau poate peretii trupului stau sa colapseze peste suflet, iar acesta se micsoreaza pana la infinit pentru a se proteja prin disparitie. Adesea ma intreb daca eu-ul acela mic si plapand, dar totusi atat de rezistent la intemperii nu e pe punctul de a ceda. Ma intreb daca nu ii e cumva frig, daca nu a obosit sa astepte in ploaie venirea acelui suflet care sa-l stranga la piept, sa-l ia in brate si sa-l incalzeasca. In aceste momente caldura atat de necesara lui e atat de usor de administrat, insa atat de greu de procurat. Fiindca el se raceste cand vede antagonismul dintre idealurile, dorintele si aspiratiile sale, si evenimentele exterioare. Si parca totul se raceste, parca iar greseste, parca iar a gresit crezand ca e bine asa cum face, cand el nu a stiut niciodata ce e binele si raul ci doar suferinta si placerea, doar lucruri dincolo de bine si de rau.
Parca iar s-a incapatanat a fi impotriva firii, a respecta prea strict acel cod pe care si l-a impus, fara a se abate de la el pentru nici un joc sau satisfactie, care nu arata direct esenta si nu se leaga de a lui. Si parca regreta ca iar s-a apucat sa loveasca cu dalta pana in inima blocului de piatra, fara a sta si a se juca cu suprafata, fara accepta ca poate superficialul ar avea si reflexe usoare de esential. A uitat, a lovit, acum e ostenit!
Parca iar a ales ce nu poate avea, si a muscat iar din cunoastere, la fel de dornic, cu narile-i frematand, nepasandu-i daca muscatura ii va crapa falcile. Si i-a placut, caci a avut gust bun. Dar acum a scapat fructul, si unul nou nu se intrevede a aparea prea curand!
Iar doare! Iar nu pot opri gandurile, si iar am avut o oscilatie! De la maxim ( fericire debordanta) pana la minim (singuratate si suferinta). Si acum iar ma simt singur, asteptand acele brate sa ma incalzeasca, acele buze sa ma arda si acel trup sa pluteasca langa al meu!
Inca astept ce am asteptat mereu! Si in aceste momente imi dau seama ca nimeni nu intelege nimic din lumea asta, nimeni nu o vede cum e cu adevarat, caci nimeni nu intelege de ce un betiv ar sti totul, iar oamenii care merg linistiti la camp nu. Nimeni nu intelege ca nu exista viata, ci doar o serie de iluzii si deziluzii, menite sa ma sfasie in mii de bucati! dar poate atunci totul va fi bine, caci ma voi putea imparti la toti cei care ma doresc, si nu voi mai pastra nimic pentru mine, lasandu-le fericirea celorlalti nestirbita.
Sunt singur, pe podeaua unei camere care se invarte cu mine, cu venele umflate, cu ochii in lacrimi si un nod in piept! Sunt singur in lume, singur in mine, singur in iubire, singur in tot! Si iar singuratatea ma va invata ca nu sunt singur, ci singurul.
Nihil sine deo, nihil simul deo!
Etapele suferintei ianuarie 2, 2009
Posted by cip in Aleatorii....Tags: continut, durere, ego, etapa, etape, eu, filosofie, forma, ganduri, idei, moarte, nimic, ratiune, sentiment, senzatie, singur, singuratate, suferinta
3 comments
Procesul prin care un individ sufera urmeaza mai mereu aceeasi linie si structura, chiar daca modul de a suferi difera extrem de mult, in functie de natura organica, rezistenta, acceptare, ratiune, mediu si capacitatea de interiorizare si abstractizare.
Nu voi scrie despre toate etapele suferintei, ci doar despre cele mai evidente trepte ale ei:
1. Lirismul (sau “cum castigi forma pe care mai tarziu sa o vinzi pe continut“)
In aceasta etapa durerea este usor sedimentata, individul alegand starea viitoare. El poate sa accepte lirismul, si totodata sa-si urmareasca si analizeze sirul sentimentelor si senzatiilor, caz in care va ajunge negresit la punctul 2. Sau poate sa isi consume intr-un elan lirismul, fara tinta, fara scop, fara substrat, si va reveni in starea de calm sau poate chiar veselie, ce preceda mereu o suferinta adevarata.
Aceasta este prima etapa a suferintei fecunde, etapa pe care ti-o poti genera singur, in mod artificial, prin “brainstorming”.
2. Abstractizarea (sau “filosofia suferindului“)
In aceasta etapa, individul se detaseaza treptat de lumea profana, exilandu-se in centrul interiorului sau. Aici incepe automutilarea rationala (sau cateodata, din pacate, irationala si prea pasionala). Aici individul ajunge in starea de intangibil si incomparabil. In aceasta stare el are senzatia ca nici o bucurie nu va mai schimba conturul vag al tristetii sale, de fapt, are senzatia ca nu exista nici o bucurie. El se simte singurul suferind, singurul caruia suferinta ii releva atatea sensuri si adevaruri, singurul caruia prin suferinta ajunge sa-i curga seva vietii prin vene.
Aceasta etapa e cea mai periculoasa, putandu-se aluneca usor spre stari extreme, de genul depresiilor sau goliciunii. In aceasta stare este dificil de facut orice efort de exprimare, intrucat senzatiile si sentimentele sunt sufocante. Totusi, in cazul in care se face acest efort, el va avea probabil mai mult succes decat orice alta tentativa de creatie, imbinand extrem de armonios forma si ideea.
3. Arderea (sau “caderea unui inger” )
In aceasta stare, suferindul este cel mai fecund. Rationamentele lui vor tinde adesea spre nihilism sau chiar pesimism. El va lasa suferinta sa se intinda peste toata fiinta sa, ajungand sa se autodefineasca prin ea, si numai prin ea. “Sufar, deci exist!”, va deveni motto-ul sau, si totodata primul principiu al existentei sale. In aceasta stare, daca nu a aparut deja din stare precedenta, apare sigur singuratatea. Acea singuratate atat de neplacuta, dar atat de fecunda, care da dreptate vorbelor lui Cioran : “Singuratatea nu te invata ca esti singur, ci singurul!”.
Daca suferindul este foarte sensibil, starea s-ar putea sa ajunga la paroxism, dand nastere “constiintei damnate”. Individul se considera damnat, sortit arderii interne, nimicirii eului, strivirii si dezintegrarii sinelui, singura rasplata fiind fecunditatea rationala.
Acum el a schimbat forma, care nu-si mai are rost, cu esenta, care se autodetermina si se autoconsuma, in cel mai frumos mod.
Aceasta stare, desi echilibrata si oarecum stabila, cedeaza la un acces de superficialitate al individului, sau la o bucurie, care evident, va parea imensa. In urma acestui fapt, individul va reveni la starea de veselie, fiind mai usor de acceptat si mai placut semenilor sai.
