Dupa caderea cortinei decembrie 26, 2008
Posted by cip in Aleatorii....Tags: amorf, cadere, calm, cortina, death, dragoste, ego, eu, fall, fals, fum, ganduri, idei, impietrit, indragosteala, iubire, lume, moarte, nimic, nimicnicie, numb, numbness, pasiuni, placere, raspuns, real, suferinta, valori, vis
12 comments
-Cip, trezeste-te! Ai avut timp sa simti, sa gandesti, sa iubesti! Acum e timpul sa dai raspunsuri!
-De ce iti mai pasa de mine? Vrei sa-ti desavarsesti opera? Sa vezi daca subiectul rezista sau nu? Mi-ai deschis ochii, acum lasa-ma sa imi construiesc lumea, dupa ce tu mi-ai daramat’o de atatea ori, de fiecare data cand ma sarutai!
-Dar tu nu o reconstruiesti… tu ai incendiat’o in pasiunile tale si acum o admiri… tie mereu ti-au placut spectacolele in care radia durerea, tie mereu ti-au placut gladiatorii, fiindca erau eroii pe care ii vedea toata lumea… mereu te-ai alaturat lor. Acum ei au fost eliberati, dar tu refuzi sa parasesti catacombele. De ce? De ce cauti iubire dupa fiecare colt umbrit, de ce vezi speranta in fiecare raza aruncata de Luna in celula pe care singur ti-ai creat’o?
-Tu ai pretins a-mi aduce fericire, calm, placere… eu te-am crezut… tu m-ai omorat bucata cu bucata… si m-ai abandonat, la fel ca toti ceilalti. Acum ma privesti cu superioritate, petnru ca tu ai suferit in bai fierbinti cu cele mai fine petale mangaindu-ti pielea, iar eu am suferit in lanturile astea, in frigul si umezeala carcerei asteia, lasandu-mi mainile sa-mi fie taiate de ger si otel. Inca te simti superioara, inca simti ca stii ce eu nu pot vedea! Dar inca nu iti dai seama ca ceea ce nu concep nu ma poate influenta in esenta, ca doar ce simt si filtrez ma poate rani, ca suferinta mea se naste din rafinament, nicidecum din natura bruta. Inca refuzi sa crezi ca sunt asa cum sunt pentru mine, si inca ai impresia ca poti schimba asta… In aceste momente te urasc mai mult decat orice, pentru ignoranta ta copilareasca si increderea imbecila in tine! Te urasc pentru ca preferi sa iti satisfaci orgoliul tau copilaresc si rational, si sa-l umilesti pe cel impusiv si pasional al meu!
-Nu fac asta! Dar tu chiar refuzi sa filtrezi ce iti zic eu! Tu ma vezi tot ca pe un copil, si nu accepti ideea ca as putea avea din cand in cand dreptate, chiar daca din greseala!
-Tu pretinzi a avea mereu dreptate! Eu am obosit sa cern totul! Eu vreau val, vreau sa plutesc lin, sa stau intr-un fotoliu mare si sa simt cum ameteala ma cuprinde, cum lumea mi se invarte si simturile ma parasesc! Si chiar atunci sa vina buzele acelea si sa-mi arda gatul!
-Nu te mai cunosc deloc! Te-ai schimbat total! Ele te-au schimbat! Iar eu le-am permis. Eu te-am lasat sa te pierzi prin asternuturile lor, si sa le iei mirosul macar pentru un timp, pentru a-ti cicatriza ranile lasate de mine.
-Si acum ce imi mai ceri? De ce mai pretinzi sa te ascult, tocmai acum cand te cunosc cum esti cu adevarat, si tu ma cunosti cum sunt cu adevarat? Placerea consta in faptul ca desi aveam impresia ca ne cunoastem total, nu stiam nimic. Cand am inceput sa te cunosc, a inceput sa-mi moara dragostea. Iar tu imi pretindeai sa te cunosc mai bine, eu radeam arogant de naivitatea ta, si ma multumeam sa devin acea fiinta de neinteles pe care tu incepeai sa o urasti.
-Nu te-am urat niciodata! Atunci cand credeam ca te urasc mai mult, te iubeam mai mult! Si acum cand cred ca m-am detasat total de tine, se pare ca sunt mai legata decat am fost vreodata. Acum vreau sa stiu ce ai tu de gand sa faci, acum vreau sa nu iti mai permit sa faci ce vrei… dar acum nu mai pot!
-Acum o sa-mi urmaresc pasiunile, la fel cum am facut si pana acum, la fel cum am facut si cu tine… Si o sa ma las iarasi ranit de ele, tarat in disperarile cele mai reci, in singuratatea cea mai arida… si imi va face placere, si nu imi va pasa de consecinte, de timp sau de spatiu… si cu atat mai putin de parerea celorlati… si aici ai contribuit si tu… ai ajutat la marirea vanitatii mele, la cizelarea ei si la zidul de gheata dintre mine si lumea asta.
-Si ea? Ea ce legatura are? Ii dai si ei valori, cum mi-ai dat si mie, pentru ca apoi sa ti le infirme si sa te raneasca? Tu mereu dai valori prea mari celorlalti, pentru ca nu le dai valori pe care sa le poata duce ei, ci pe care tu le-ai putea duce si ei cedeaza, fiind prea mult. Mereu uiti ca tu te-ai antrenat in a fi asa, iar ei nu. Ei cad cand trebuie sa se ridice pana la tine… si se pare ca din ce te iubesc mai mult, cad mai tare. Nu mai am timp sa vorbim acum… continuam alta data… ai grija de tine, de ce a mai ramas din tine macar!
Si-a aruncat in fuga paltonul verde pe umeri si a plecat grabita… am ramas impietrit, privind varfurile tocurilor ei cum se indepartau, tragand calm fumul in piept, lasandu-l sa-mi procure durere, durerea atat de necesara mie…
Legendele Olimpului decembrie 21, 2008
Posted by cip in Aleatorii....Tags: creatie, creaturi, dragoste, durere, ego, eroi, erou, eu, ganduri, idei, iubire, legende, lume, moarte, oameni, olimp, paralelism, suferinta, traire, ura, viata, zei
5 comments
“Pentru tine ar fi nevoie de un capitol care sa inceapa in prima carte si sa se termine intr-a doua.”
Nu-mi plac oamenii. Nu-mi plac cei care au dureri si probleme. Da fapt, imi plac cei care le au pe acestea la paroxism, dar nu-mi plac cei care le lasa sa-i influenteze si pe cei din jur. Nu-mi plac cei care se opresc sa respire, nici cei care incetinesc pentru a-si genera un tempo usor de mentinut si nu foarte obositor.
Imi plac cei care strang din dinti, isi musca limba si alearga. Alearga pana la epuizare, pana la lesin, iar cand sunt in acel punct, il depasesc, si astfel nu se mai opresc niciodata. Atunci cand te dor picioarele, nu te opresti din alergat, ci continui sa alergi, pe cat posibil chiar mai repede. Caci sa nu uitam : “Excesele-s normale, te purifica!”.
Nu-mi plac cei care se accepta asa cum sunt la orice moment. Acceptarea reduce capacitatea de revolta, inabusa suflul energic al urii, si lasa fiinta usor rece, mai greu de impulsionat. Daca ai un defect, nu acceptarea lui il va face sa se diminueze, cu atat mai putin sa dispara, ci lupta necontenita impotriva lui, epuizarea tuturor solutiilor si generarea unora noi, mai eficiente, mai brutale, mai rationale.
Imi plac zeii. Durerea lor e suficienta pentru a le determina o viata eterna, fara necesitatea sau posibilitatea de a lua pauze in ea. Ma intreb totusi daca ranile lor permanent deschise si sangerande nu se vor cicatriza la un moment dat! Si daca o vor face, atunci le vor aparea altele noi? Imi place suferinta divina. Ei sunt pe culme, iar pe culme nu poti fi decat singur, de unde si statutul usor arogant si parinteste intelegator asupra oamenilor.
Iubesc eroii. Acele creaturi sortite durerii si instabilitatii, menite sa rezolve probleme dar sa nasca suferinte uriase, atat pentru sine, cat si pentru ceilalti. Imi plac cei care nu se plang niciodata, cei care se pun mereu in fata faptului implinit, si lupta cu situatia la momentul prezent, nu cu cauzele ei, adesea lipsite de semnificatie sau esenta solutiei salvatoare.
Imi plac zeii pentru ca isi accepta si iubesc suferinta, si eroii pentru ca lupta impotriva ei, creand din ce in ce mai multa.
Urasc oamenii care nu se vor a fi nici zei, nici eroi. Vederea lor e ca citirea “Scufitei Rosii”… dupa ce ai terminat operele lui Nietzsche : penibila prin naivitate pana la amuzament total, si lipsita de esenta fecunda a suferintei atat de purificatoare.
Imi place suferinta. Da efecte atat de asemanatoare cu mine : poate fi purificatoare, dar linia de despartire dintre ea si pierderea totala a sinelui e atat de subtire si fragila, mereu insesizabila, la fel ca si starile mele, in caopacitatea de a oscila brusc de la o extrema la alta.
Mi-am imaginat o lume fara oameni. O lume numai din zei si eroi. O lume in care pe chipul fiecaruia e un zambet atat de profund, stiind ca e dat de suferinta, o lume in care durerea se citeste pe chipurile tuturor, dar o lume in care domneste fericirea. Plutind pe deasupra ei, am realizat diferenta dintre lumea aceasta si lumea noastra : lumea asta e fara masti, e o lume in care fiecare isi joaca rolul nemachiat, fara a-si ascunde lacrimile in spatele unei masti si a unui decor prestabilit.
E o lume in care as iubi sa traiesc… deci o lume in care nu ar trebui sa traiesc…
Voi pe cine iubiti si pe cine urati?
Don’t feel like giving up decembrie 16, 2008
Posted by cip in Aleatorii....Tags: dragoste, durere, ego, epopee, erou, eu, fericire, ganduri, idei, iubire, lume, moarte, placere, plutire, pozitiv, ratiune, razboi, sensibilitate, sentimente, stare, suferinta, viata, vis, vise, war
2 comments
Lumea imi pluteste. Tu, iubirea mea, plutesti. Eu plutesc asemenea unei frunze pe un rau rece de munte.
De cateva zile sunt intr-o permanenta fericire. Si nu stiu de ce. Nu am nici cel mai mic indiciu, si nu prea as vrea sa-l caut. Am reusit sa recuperez noptile pierdute cu ceva timp in urma, si zambetul care mi se acrise de la acel strop salciu de durere si confuzie.
Starea mea nu e totusi una de fericire exuberanta si debordanta, ci mai mult una de fericire interioara, egoista si inmiresmata de propriul meu sange. Aceasta stare se aseamana cu cea de melancolie, singura diferenta e ca aceasta melancolie e putin indreptata spre placere, si astfel, putin subreda. Starea se manifesta printr-un calm arogant si personal, calm care se refracta in exterior ca ingamfare si aroganta pura. Vanitatea ma impiedica sa-mi pese de ce se vede din exterior, impunandu-mi de mult timp o dicatura a interiorului si a propriului meu adevar ca unic adevar, a sentimentelor mele ca unicele pure si reale, si a durerii mele ca unica inaltatoare si cu adevarat profunda.
Se pare ca ajung sa ma autodivinizez. Si nu e chiar atat de rau. Dar, ca orice zeu, eu nu ma pot percepe pe mine in toata manifestarea mea divina, nici macar in cea artistica sau umana. Astfel, voi ramane doar eroul meu, aducandu-mi din cand in cand aminte ca “Orice om traieste o singura tragedie, pe care o vede unica adevarata si inaltatoare : a sa.” Trist sau vesel, cum o fi, eu incep sa-mi savurez rolul de eroul al acestei tragedii, un erou fara calm, fara pace, fara impacare cu sine insusi, in permanent conflict cu interiorul, dar si cu exteriorul, pregatit sa moara de fiecare data cand se indragosteste.
Cu doar cateva zile in urma cineva imi sugera sa-i dau eroului o pauza, sa-l las sa se dea batut in privinta catorva batalii, sa scape fara cicatrici, sa fuga de pe platoul scaldat in sange inainte ca razboiul sa inceapa. Dar eroul nu prea vrea… sau o fi acel eu interior plin de sine care ii sopteste cu vocea celei mai senzuale femei ca moartea in bratele ei va fi mai placuta si mai fecunda decat viata plina de compromisuri aducatoare de pace ???
Mi s-a repetat in mod obsedant ideea de a-mi rationaliza sperantele, visele, sensibilitatea si conceptiile. S-a pus accent pe sperante si sensibilitate. Intr-adevar, ele imi sunt sursa cea mai mare de suferinta, dar asa cum Schopenhauer spunea : “Nu exista fericire pozitiva… doar suferinta poate fi pozitiva!”. SI eu nu ma voi opri din a fi eu, pentru nimic in lume. Eu nu imi voi estompa visele pentru a scapa de deceptii, nici sensibilitatea pentru a o feri de tradare si nici conceptiile pentru a aduce calmul celor din jur. Fiind cei ce imi stau cu adevarat in jur zambesc intelegator cand imi expun ideile, intelegand ca e doar parerea mea, si ca ei nu o vor schimba prea usor. Ei sunt cei care imi ajuta eroul ep parcurs… sau cei care il tenteaza sa cedeze?
Nu stiu… si e cam tarziu ca eu sa-mi continui sirul acestor ganduri… in mod cert… eroul meu nu se da inca batut! Pentru ca eroul meu a inteles cu multi ani in urma ca “Wars pass, but my soldiers stay forever!”
Asupra tristetii decembrie 11, 2008
Posted by cip in Aleatorii....Tags: buze, dragoste, durere, eu, femeie, ganduri, idei, iubire, moarte, nimic, placere, suferinta, tristete, viata
2 comments
Te insel. Te insel, si te-am inselat mereu. Si tu m-ai lasat mereu, m-ai iertat, si m-ai primit inapoi in bratele tare reci. Eu am plecat. Am crezut ca voi gasi fericire, ca o voi primi, ca ea ma va imbratisa la fel de strans, sau chiar mai strans decat tine, intr-o gara uitata de lume, intorcandu-ma dintr-o alta calatorie in cautarea mea.
Pe tine te-am mintit mereu. Tie ti-am spus ca plec sa ma calmez, ca plec cu un scop. Nu era asa. Mereu plecam pentru a nu mai sta, pentru ca amorteam, pentru ca voiam sa fug de tine, de mine. Si aici am gresit mereu, uitand mereu ca tu esti parte din mine, bucata rupta din sufletul meu, bucata care rupe din sufletul meu.
Azi m-am intors iar la tine. M-am intors cu ochii in lacrimi, cerandu-ti iertare. Caci tu o meriti, tu nu m-ai tradat niciodata, in timp ce eu te-am inselat de mii de ori, si probabil ca o voi mai face.
Stateam pe o banca, alaturi de ea, pe care o stii atat de bine, care te stie atat de bine, care te iubeste atat de mult. Si ma gandeam la cercuri, la acele cercuri fara rost, pe care le respectam cu strictete. Ma gandeam cum mereu ma intorc in acelasi loc, in aceeasi stare, cu ochii plansi si cu fata slabita, trasaturile ascutite si inasprite de lipsa somnului si a calmului.
Si ma gandeam cum mereu tu ma imbratisezi si ma primesti. Ma gandeam cum tu nu eziti niciodata sa ma iubesti. Daca tu ai fi o sursa de energie activa, nu te-as mai parasi niciodata. Dar nu esti. Esti tot, mai putin asta. Si astfel plec de la pieptul tau sa caut fericirea efemera, si ocazional o si gasesc. Si zambesc, si rad si iubesc. Si apoi totul mi se naruie. Trupul ei mi se indeparteaza, sufletul ei mi se inchide in palma, fara ca eu sa-l pot deschide in vreun fel, iar singuratatea ma cuprinde.
Atunci cad. Cad fara a-mi pasa daca ma ranesc sau nu. Cad jos, lesin, impietresc. Stau impietrit si astept o pereche de brate sa vina sa ma stranga la piept. Dar nu orice brate, ci bratele acelea. Acele brate care imi dau fiori, care ma incalzesc, care imi dau impresia ca ma iubesc.
Dar nu apar decat bratele tale reci, eu ma intorc, te strang la piept si iti sarut buzele de gheata. Asa e mereu… idila mea sub clar de luna moarta.
Banca de la marginea mea decembrie 7, 2008
Posted by cip in Aleatorii....Tags: amoarte, antaginic, antagonism, banca, damnat, durere, eu, fantasma, ganduri, iarna, idei, indragosteala, iubire, limita, mortuar, nimicnicie, placere, real, singur, suferinta, viat, vrabiute
1 comment so far
Am ajuns la o frecventa extrem de ridicata a sentimentelor si starilor antagonice. Am ajuns sa nu dorm o noapte intreaga, pentru ca urmatoarea sa o dorm neintors, lipsit de vise, de ganduri, de mine. Am ajuns sa nu mai stiu ce e cu mine, si asta in momentele in care ma simt cel mai puternic, un zeu, zeul meu gata de divinizare.
Am ajuns sa plutesc iar, zambind si privind arogant la lumea ce ma exileaza la limita ei. Am ajuns sa stau singur pe o banca, la marginea realitatii si a fantasmelor, privind cele 2 vrabiute care ciugulesc nestiutoare firmiturile existentei mele mohorate. Si parca ce e in mine contrasteaza atat de tare cu e in afara mea : monstrul parasit de sine din interior contrasteaza atat de tare cu indragostitul coleric din exterior, eternul indurerat de fericire din interior atat de departe de iubaretul care vrea sa muste si sa-l doara din exterior.
Si parca iar am ramas fara mine. Parca iar ma impart intre iubirile si pasiunile mele, intre oamenii la care tin, si nu mai raman cu nimic pentru mine. Si parca nu-mi pasa. Parca inca am vlaga in mine sa ma consum, si sange pe care sa-l vars.
Sunt fericit… insa in urma ca 2 ore eram lesinat de nimicnicie. Inconstanta mea emotionala nu prea se completeaza prin constanta rationala. Inconstanta mea emotionala e tot mai accentuata de faptul ca trec prin perechi de brate, si simt ca in nici una dintre ele nu imi gasesc locul. Iar in cea in care simt ca e locul meu, nu am loc.
Acum m-am descarcat… am o stare de calm. Dar ciudat, chair acum stimulii se ingramadesc sa ma impulsioneze. Poate ar fi o idee buna sa imi programez momentele de descarcare in functie de cele de impulsionare, pentru a le spori eficienta celor dintai…
Cred ca ma indragostesc…
si nu prea ma pot opune… si nici nu prea vreau.
Nihil decembrie 1, 2008
Posted by cip in Aleatorii....Tags: arhanghel, demon, durere, ego, eu, ganduri, hades, idei, inger, lipsa, loki, moarte, nihil, nihilism, nimic, realism, seth, suferinta, valore
16 comments
Doare. Nu am mai dormit ca lumea de cateva nopti. Adorm greu, ma trezesc de zeci de ori, cu ochii in lacrimi, usturandu-ma, respirand sacadat. Ma doare tot corpul, incepand de la tamplele care stau sa-mi pocneasca, pana la abdomen care mai are putin si face implozie.
Vreau sa fug de mine, de gandurile mele, de realitatea pe care o vad in jurul meu. Dar nu pot. Vreau sa aduc placere, calm, zambete, dar nu pot aduce decat durere, lacrimi si suferinta. Ma vreau un inger superficial, cu trairi subtiri, idei optimiste pana la penibil, si bunavointa naiva nelimitata.
Dar nu. Eu trebuie sa fiu un arhanghel al durerii, unul care o propovaduieste, metamorfozeaza si propaga cu mare succes. Unul care o radiaza in jur fara cel mai mic efort, unul care nu se abtine a lua si pentru el din durerea ce o creeaza.
Ma simt singur. Ma simt ca Seth, Hades si Loki. Si simt ca si suferinta care se ascundea in spatele fiecaruia, adunata, nu se apropie nici cantitativ, nici calitativ de suferinta pe care o resimt eu in aceste momente. Simt ca nu sunt decat o unealta pentru fericirea celorlati, ca nu e nimeni acolo doar pentru mine, ca nu exista nici o pereche de brate care sa ma accepte atunci cand mi-e frig si sa-mi mangaie cicatricile atunci cand eu nu le mai pot indura, nici o pereche de buze care sa se apese calm pe umerii si gatul meu, pentru a-mi da viata atunci cand sunt vlaguit.
Ma simt gol, lipsit de mine. Poate pentru ca inainte vedeam un scop, un tel in mine. Acum nu mai vad. Acum ideile mele realiste, care adesea tind spre nihilism, imi confirma ca nu am nici un sens, nici un rost. Nu am nici o lege dupa care sa am guvernez, dar mai ales nu am nici un punct de echilibru spre care sa tind. NIci moartea nu ma prea tenteaza, nici macar ea nu pare sa fie capabila a da vreo valoare nimicului in care ma vad.
Acum astept… astept pe cineva care sa am vrea asa, fara nimic, doar eu si aripile mele ponosite, gaurite de durerea ce a venit in cascade peste ele… astept niste bucle care sa mi se prelinga pe umeri si o mana care sa ma cuprinda pe dupa gat, si sa nu vrea nimic, decat sa-mi simta rasuflarea rece… astept, astept…
Spune-mi, vei veni… ?
