Scrise in singuratate noiembrie 27, 2008
Posted by cip in Aleatorii....Tags: calau, corp, ego, eu, idei, moarte, nimic, prizonier, scris, singur, singuratate, suflet, test, trup
6 comments
Ma simt gol, fara sens , fara scop. Simt ca nu mai am nici macar un neant, fie el interior sau exterior in care sa ma prabusesc, in care sa vad permanent. Nu mai simt nimic, sau poate simturile sunt saturate. O iubesc pe ea sau ma urasc pe mine, imi accept lasitatea sau imi impun dictatura cruda a ratiunii. Ma simt singur, parasit pana si de demonul meu, singur intr-o camera cu peretii goi, legat cu niste lanturi pe care doar gandindu-ma le-as putea rupe. Dar oare vreau sa gandesc? Oare nu mi-am dat sentinta buna ca un judecator lucid, si apoi am executat-o impecabil ca un calau adevarat… impecabil, pana acum, cand prizonierul imi plange in fata si imi cere o gura de apa. Doare. Durerea lui trece si in mine. Oare nu sunt eu la fel de singur si parasit ca si el? El macar are certitudinea ca se va sfarsi totul curand, eu trebuie sa imi indur toate viata. El se bazeaza pe mine sa-i curm suferinta, dar eu nu mi-o por curma nici macar pe a mea. Ce ma fac? Ma dezamagesc pe mine, si il dezamagesc si pe el, sau imi respect slujba, si maine il voi privi impietrit in ochi si voi lasa lama grea a toporului sa-i cada pe gat. Caci simt ca acesta e ultimul test, ultima reduta. Daca il execut pe acesta, voi executa de fiecare data, calm, placid, zambind arogant in fata mortii lor. Dar daca voi da pe langa ? Daca nu voi executa si voi pasui prizonierul? Caci chipul sau e atat de angelic, pielea sa atat de fina, ochi lui atat de sinceri, iar sufletul sau atat de pur! Nu stiu nimic, sau stiu prea multe si vreau sa le uit!
Revenire noiembrie 23, 2008
Posted by cip in Aleatorii....Tags: artur, dragoste, durere, ego, eu, existenta, ganduri, idei, iubire, moarte, moment, schopenhauer, scris, singuratate, suferinta, viata
18 comments
Suferinta s-a intors la mine si m-a imbratisat. Durerea mi-a luat tamplele si le-a sarutat. Gandurile mi-au luat mintea si au plecat. Cu ea. Au lasat in urma un trup ce gazduieste un suflet ciuruit, un trup macinat de durere si un suflet imbalsamat de suferinta.
Fericirea e o stare extrem de fragila. La cel mai mic stimul ea cedeaza, si fiind foarte sus, nu ai unde sa oscilezi decat in jos. Astfel, te privesti in timp ce cazi cu viteza crescanda spre punctul de minim, unde vei avea aceeasi elongatei ca si in culmea fericirii, singura diferenta fiind sensul. “Fericirea nelimitata si suferinta foarte violenta nu se intampla niciodata decat uneia si aceleiasi persoane” (Artur Schopenhauer- Arta de a fi fericit prin 50 de regului de viata). Deci a venit timpul pentru suferinta violenta. Iar.
M-am intrebat de ce permit acestei suferinte sa ma acapareze, de ce o las sa puna stapanire pe mine! Si am gasit un raspuns: pentru ca imi place, petnru ca vreau sa pot gandi, sa am o stare melancolica care ma trimite cat de des posibil spre visare si/sau meditatie, pentru ca vreau sa simt ca traiesc, pentru ca vreau ca atunci cand rad sau cand tu ma faci sa ma simt bine sa fiu cu adevarat fericit.
Am ajuns iar sa-mi pun intrebarea: ce fac eu si in ce stare ma aflu? Te iubesc sau te urasc ? Ma iubesc sau ma urasc? Ma apreciez si respect sau ma dispretuiesc si imi provoc mila?
Nu stiu exact ce se intampla cu mine, dar am impresia ca demonul meu se indragosteste iar. Nu stiu de cine sau mai ales cum. Doar o simt. Il simt cum zambeste , cum se incalzeste, cum e fericit si se dilata atat de mult incat sta sa-mi rupa pielea.
Insa sunt momente, ca acesta, cand e atat de mic si neinsemnat incat ma intreb daca mai exista.
Existi sau nu? Esti alaturi de mine sau nu?
Probabil iar strig in van, in tacerea noptii, risipindu-mi vorbele degeaba, caci nu pare a fi nimeni sa ma asculte. Exact ca atunci cand strigam dupa dragostea ta, dupa caldura ta.
Dar acum ma aude cineva…?
Feeling Go(o)d noiembrie 22, 2008
Posted by cip in Aleatorii....Tags: cunoastere, ego, eu, feeling, ganduri, god, good, idei, singuratate
3 comments
Va spuneam mai demult ca acum incerc sa ma las de o dependenta. Am reusit. M-am lasat de tot. Semnele bolii au disparut aproape de tot, doar mici cicatrici ramanand in urma ei, si acelea nu tocmai la vedere.
Nu am mai scris de 6 zile. Nu am avut cum, am fost fericit, si orice as fi scris ar fi fost fara substanta, superficial si efemer, ca si fericirea in sine.
Am inceput saptamana cu o discutie destul de lunga, dar din pacate nu tocmai bogata in argumente din partea interlocutorilor mei, despre singuratate. In cursul discutiei mi-am exprimat ( asa vreau sa cred ) clar punctul de vedere, conform caruia singuratatea e extrem de utila pentru auto-cunoastere si pentru om in sine.
Am fost cu totii de acord cu ideea “Cunoasterea de sine e dincolo de Bine si de Rau!”. Si de aici discutia noastra a atins diferite aspecte : cum poti sa stii cum e o placere daca nu o experimentezi (“The only way of resisting a temptation is to yield to it!!!”), cum te poti cunoaste pe tine, daca nu interactionezi cu alti oameni (pai tocmai atunci te cunosti mai bine, petnru ca esti scutit de gandirea comparativa raportata la ei, si astfel esti la o stare de absolut, in care iti cunosti esenta, nu infatisarea ei) si multe altele.
Mi s-au adus argumente mai mult sau mai putin fragile, dar fara nici un sens. Caci dragilor, nu vorbiti despre ineficienta bogatiei cu omul bogat.
Ma opresc aici caci am impresia ca am scris cuvinte goale, si nu doresc a mai continua in acest fel. Sper ca ce mi-a spus o persoana aseara sa fie adevarat :”Tu esti predestinat unor mari suferinte!”. Iar cand aceste suferinte vor reaparea, eu voi fi tot aici, scriindu-va voua. Sper.
Fericire si carti noiembrie 17, 2008
Posted by cip in Diverse....Tags: blog, carti, de, ego, eu, fericire, galati, ganduri, idei, iubire, moarte, oameni, schimb
7 comments
Week-end perfect, presarat cu momente de meditatie, introspectie, filosofie, placere, candoare, frumusete, finete, moarte si poate chiar dragoste.
Totul a inceput la ora 17:00 vineri seara. Trezit dupa un somn scurt pe ritmuri punk, imbracat si plecat la cenaclul literar galatean “Noduri si semne”. Pe drum am purtat o scurta, dar educativa si placuta discutie cu Laura. La cenaclu am citit cateva poezii, dupa care le-am auzit recitate chiar de autorul lor. De notat ca eu si Cornelia aveam amandoi esarfe, ca 2 emo-punk-eri ce eram. Nu am putut sa stau pana la sfarsitul intalnirii cenaclului intrucat aveam bilete la teatru, la piesa “Recviem”.
Dupa piesa am mers impreuna cu mai multi colegi la o cafea. Toti ma intrebau cum mi s-a parut piesa, si pareau uimiti cand le replicam ca nu stiu, ca inca nu stiu. Am explicat ulterior ca a mi se cere sa explic ce parere am dupa o piesa imediat dupa caderea cortinei e la fel ca a mi se cere sa descriu o casa in totalitate, cadn eu sunt inchis intr-o debara din ea. Pentru a explica si a intelege ce sentiment sau gand m-a cuprins la un moment dat, e imperios necesar ca acesta sa se sfarseasca, pentru a-l putea aprecia cat mai putin subiectiv. In plus, pentru mine o piesa se termina la ceva timp dupa caderea cortinei, cand incep sa ies din ea si sa cobor pe pamant, iar in momentul in care mi s-au aderast intrebarile, eu eram amortit sau poate dimpotriva, simteam prea intens. In ambele cazuri, senzatia e aceeasi : cadere in sine, interiorizare totala, lipsa semnalelor exterioare. Revenind la cafea, trebuie sa discut ceva cu colegii mei despre acest lucru, dar astea nu ne privesc decat pe noi.
A doua zi, sambata, m-am trezit brusc putin dupa ora 8, in urma unui apel telefonic. Nu va detaliez ce a urmat, tot ce va spun e ca am trecut prin momente de uitare completa, extaz, paroxism al simturilor, paroxism al interiorizarii, fericire.
Restul zilei mi l-am petrecut lucrand, cu o pauza de 2 ore. Debordam de energie, si astfel am decis sa lucrez, sa mai recuperez cate ceva.
Astazi, duminica, am purces la a 8-a editie a Schimb de carti. Si a fost frumos. Am avut o stare destul de buna, si astfel nu prea am tacut (scuze Adi!), m-am bagat in orice discutie, si mi-a placut. Am discutat cu Miruna despre fericire, si chiar in acelasi timp am simtit cum aceasta ma cuprinde. Era din cauza Corneliei, care mi-a oferit o imagine inedita ( multumesc!, Cornelia). Cu Alex am discutat despre inutilitatea filosofilor si multe altele, alaturi de Adi, Marian, Madalina si prietenul ei. Lemon avea un ghiozdan super, pe care l-am vazut cand am simtit cum imi pleaca un picior, ca urmare a dorintei posesorului de a-si lua geanta de la picioarele mele. Au mai fost si prietena lui Lemon, Elena, Razvan, Cristi , Alexandra,Cristi si Alice, Madalina si o colega de-a ei al carei nume nu il stiu.
Dupa schimbul de carti mi-am mai luat o esarfa (alb cu negru de data aceasta) de la acelasi magazin de pitzipoance de care iti ziceam tie, Cornelia.
In continuare am fost pe faleza in compania unei fete, care a reusit sa intregeasca fericirea ce mi-a cazut pe umeri in acest weekend. Si uite asa, draga mea Miruna, sunt fericit. Si ai si tu o parte din vina.
Deci pana la urmatorul schimb de carti, lectura placuta.
Later edit : pe colega Madalinei o cheama Bianca ( am aflat acum 30 de secunde).
Good at being alone noiembrie 7, 2008
Posted by cip in Aleatorii....Tags: abandon, archangel, burial, dans, demon, dragoste, dualitate, ego, eu, idei, inger, moarte, nimic, unicitate, viat, vis
19 comments
Dupa o saptamana in care am ranit, m-a durut, m-am incalzit, m-am simtit bine, am fost inconjurat de prieteni si de persoane care tin la mine (cel putin asa se simte din mine), o saptamana in care m’am mai vindecat putin si in care am inceput sa ma intremez dupa lunga-mi convalescenta, in care am inceput sa deschid incet-incet ochii si sa las lumina sa ii raneasca initial, pentru ca apoi sa-mi fie revelatoare, urmeaza ultima etapa.
Urmeaza uitarea definitiva, de mine, de tine, de tot si de toate. Ma voi lasa in bratele unei doamne suave si tandre, o doamna cu miscari calme si totodata spontane, rapizi dar melodice, plutitoare si totodata ancorate. Ma voi abandona in bratele ei si voi uita. Ma voi abandona, iar ei, prietenii mei vor sta in jur, prada aceleiasi femei fatale pentru toti.
Eu vreau sa uit. Eu trebuie sa uit. Sa ma uit. Caci in aceasta saptamana m-am recautat, m-am redefinit, m-am regasit. M-am reindragostit de mine si de viata. Iar diseara voi pluti in indragosteala mea perpetua, voi fi undeva intre cer si pamant, intre inger si demon, intre om si animal, intre mine si mine.
Good at being alone… loving you…
Drog noiembrie 4, 2008
Posted by cip in Aleatorii....Tags: dispret, dragoste, drog, ego, eu, ganduri, idei, iubire, moarte, nimic, sevraj, ura, viata
3 comments
Sunt absolut convins ca e bine ce fac. Dar doare. Si tocmai din cauza ca stiu cat de benefic imi va fi pe termen lung doare atat de tare acum.
In fiecare secunda durerea creste exponential. SI in fiecare secunda ma gandesc sa renunt, sa las bratele jos si sa fug sa cer indurare. SI in fiecare secunda ma scarbesc pe mine, ma urasc tot mai mult din cauza lasitatii si a acestor ganduri, din cauza incapacitatii de a-mi suporta consecintele deciziilor demn.
In fiecare secunda ma urasc tot mai mult, si ma dispretuiesc tot mai mult.
Pentru ca in fiecare secunda decad tot mai mult. Pentru ca sunt un drogat care a intrat in sevraj, care nu doarme nopti gandindu-se la drogul sau, si care tanjeste dupa o doza. Dar sunt un drogat care vrea sa se lase, sa nu mai prizeze drogul cel putin pentru moment. Problema e ca drogul acesta imi ofera niste stari extatice iesite din comun, insa ele dispar imediat ce doza mi-a ajuns in organism, si uneori chiar in timp ce o introduc in corp.
Ma urasc tot mai mult pe secunda ce trece, cu fiecare pas ce il fac ma vad mai aproape de a ceda tentatiei si slabiciunii, si asta ma face sa ma scarbesc tot mai tare de ce a facut acest drog din mine.
Poate in noaptea aceasta voi dormi, poate contractiile musculare vor slabi si eu voi putea sa asez pleoapa pe pleoapa macar pentru cateva minute.
Pe front noiembrie 1, 2008
Posted by cip in Aleatorii....Tags: bun, camarad, durere, ego, eu, frica, front, idei, iubire, moarte, placere, rau, razboi, suferinta
1 comment so far
Cand faci ceva ce e bine, trebuie neaparat sa o faci cu pasi mici. Pentru ca binele doare, iar cu cat faci pasii mai mici, cu atat sarma ghimpata iti va intra mai adanc in piele, si o vei simti cum iti raceste venele.
Viata imi pare adesea ca Frontul de Vest. Nu stii cine si de unde tradeaza primul. Poate tu vei trada primul , poate camaradul care ti-a stat alaturi de atatea ori. Si iata-te de fiecare data, la fiecare glont, stiind ca dezertarea e atat de aproape. Si ai de ales: omori omul din fata ta, care poate nu te’ar rani, caci isi doreste la fel de mult ca tine sa va reintalniti peste ani intr-o bodega uitata de timp, sa depanati amintiri din razboi, sau iti omori camaradul, care ti-a stat alaturi de atatea ori, dar acum numai durere iti aduce, si in final durerea asta va culmina cu distrugerea ta.
Pana acum am tras continuu inainte, fara sa uit vreo clipa de camarad, fara sa ma gandesc sa pun in balanta prezenta lui. Dar acum m-am schimbat. Am scos revolverul scurt si i-am tras un plumb intre ochi, lasandu-l pe el intr-o balta de sange, si pe mine cu ochii in lacrimi.
Si doare. Am omorat persoana care mi-a fost de atatea ori alaturi, care a plans alaturi de mine, care a zambit alaturi de mine, care mi-a jurat loialitate pe viata. Am preferat sa nu-l las sa-si incalce promisiunea. Mi-am incalcat eu partea. Si doare. Doare al naibii de tare, dar strang din ochi, ma infasor mai tare in paltonul patat de glod si sange, si merg mai departe printre paturile de campanie puse unul langa altul, privind calm la toti cei ce au scapat. Si nu sunt multi, si pe chipurile lor se citeste disperarea. Caci toti au facut aceeasi alegere ca si mine, toti si-au omorat cate un camarad pentru a supravietui.
Am facut ce trebuia, caci altfel nici unul dintre noi nu ar fi supravietuit. Luptand cot la cot, am fi fost mai devreme sau mai tarziu sleiti de putere, si am fi cazut prada deznadejdii si mortii. SI tocmai faptul ca am facut ce trebuie doare. De ce e greu sa suporti consecintele dreptatii, de ce dreptatea doare, de ce lucrurile bune trebuie mereu platite in plumbi si sange?
Acum e armistitiu. Stau si astept calm, intr-o cafenea plina de tineri, sa-mi vina ordinul, sa reinceapa razboiul, sa fiu rechemat pe front. Si e bine. Ma uit la ei cum isi zambesc plini de sine, plini de curaj, plini de vise. Ei nu stiu ca griul transeei spulbera visele. Ei nu stiu ca am inceput sa fumez pe front, cand am simtit prima data moartea in spate, si ca am vrut sa ma calmez inainte de a da ochii cu ea.
Ei nu stiu ca am fost ofiter… intr-un razboi pe care cel putin il purtam pentru mine si numai pentru mine… un razboi al durerii si al placerii… un razboi in care astept sa se redeschida focul si sa fiu rechemat.
