Ganduri…

“Tara mea e sotia unui soldat mort pe front, violata de cei ce l-au omorat!!!”

Un amic a ajuns la celebra stare de goliciune. Stare extrem de frecventa, foarte benefica pentru om, pentru omul care stie s-o aprecieze. Starea de data aceasta nu a aparut ca in cazul meu dintr-o deversare in masa a sentimetelor, ci din realitatea fizica. Tara l-a golit, si l-a adus in imposibilitatea de a mai face orice, de a mai simti orice.

Si astfel am discutat cu el despre nenumarate lucruri, aducand numeroase argumente contra tarii noastre, in favoarea ideii ca ea ne distruge total.

Ea ne face sa simtim dezgust, cel mai elevat din cate exista, sa nu mai iubim, sa nu ne pai putem indragosti, sa nu ne putem trezi, sa fim sclavi, sa plecam capul, sa ne facem eroii din oameni slabi si tradatori !!! In cursul unei discutii am ajuns la concluzia ca suntem tara perfecta pentru a instaura cre(s)tinismul. Caci da! La intrebarea “Ce e Dumnezeu pentru tine? ” majoritatea enoriasilor ar raspunde prompt “Stapanul nostru!” . Si au dreptate, caci ei au nevoie de un stapan, nu de un tata intelegator. Am fost invatati sa iubim din teama, sa respectam puterea de a distruge, nu calitatile si iubirea. Caci da! avem nevoie de un stapan.

Tot in cursul discutiei am ajuns si la alte lucruri pe care tara aceasta nu le permite, si pe care din cauza ei nu le mai poti face sau nu mai poti fi, printre care : sa fii tu, sa gandesti, sa simti , sa fii femeie, acesta fiind pentru mine un subpunct la care am meditat ceva timp dupa si inca o fac, caci din dezgustul si ura sa pentru tara s-au nascut niste idei dure, reale, ascutite, brutale, dar cu o valoare de adevar cat se poate de mare.

Si cred ca a avut dreptate : in tara asta nu se poate sa mai fii femeie. Orice femeie e murdarita, distrusa, speriata, violata de feminitate. Nu mai vezi femei care sa fie elegante, inteligente si atragatore, printr-o feminitate pura. Nu vezi decat epave ale unor femei ce ar fi trebuit sa fie, dar nu au apucat niciodata. Sau vezi niste imitatii jalnice, femei cu buze in nuante sterse, ce se vor atragatoare si vii prin culorile pe care le au pe ele, dar de fapt sunt la fel de gri ca totul din jur, la fel de posomorate ca blocurile ce parca stau sa-mi darame lumea pe mine.

Prietenul acesta al meu pare sa ajunga treptat la fatalism, iar pentru mine e de-a dreptul extaziant, caci nu e vorba de un fatalism fanatic, ci de unul real, unul nascut din realitatea ce si-a pierdut culoarea.

In alta ordine de idei, fericirea nu e acolo unde o cautam, nu e atat de lunga pe cat am vrea , dar poate fi mai intensa decat ne asteptam.

Fericirea e in acea fata care te saruta cald, calm si matern pe ambii obraji, dandu-le foc, sarutandu-te ca pe un copil, cand stie de fapt ce monstru se afla in acea cutie. Fericirea e in acea mana care te apuca strans de umar pentru a te readuce la drumul ce il ai de urmat, mana acompaniata de un zambet protector. Fericirea e peste tot unde nu credem ca o putem vedea, dar din fericire, chiar daca noi suntem ignoranti, ea vine in bratele noastre. Fericirea e in ea, daca stii cum sa o imbratisezi.

Fericirea e pretutindeni… daca faci abstractie de locul acesta, tara noastra.