Ganduri…

“S-a ridicat si a plecat
In urma ei nu a lasat
Decat cearceaful gol…
Si urme de parfum in nor..
Incuie-l in perete
E timpul orb si surd
Priveste cat de absurd
Sta si zambeste…”

A plecat… am ramas cateva zeci de secunde blocat, rezemat de perete, cu ochii in gol…. ce-am facut?!?!?! Iar i-am omorat fericirea fara pic de remuscare.

Vreau sa ma intind… sunt obosit, cad din picioare, mintea ma doare…. trupul sangereaza…. ochii orbesc…. simturile dispar…
M-am trantit pe pat… am impins adanc capul in asternut incercand sa-mi inec lacrimile… nu puteam… plangeam in hohote… nu ma puteam controla… de ce? de ce? de ce??? de ce am facut asta iar??? de ce am ranit-o iar??? de ce m-am aruncat in glod inca o data???? de ce???

Peste cateva ore eram cu rucsacul in spate…. era greu, plin de carti … voiam sa ies din starea asta… eram pregatit sa cersesc un strop de fericire…. nu a aparut nimeni sa mi-l dea.

Am vrut sa ma inveselesc…. am vrut sa sar, sa topai…. sa rad si sa uit de tot…. da’ parca nu prea vroiau calcaiele mele sa se ridice… am ajuns la o bordura… am sarit usor… sperand ca atunci cand ating solul sa ma impinga inapoi picioarele ca niste arcuri, asa cum fac mereu cand sar… nu au facut-o… am ramas cu privirea atintita la varful adidasilor…. nici sa mai topai nu mai pot… ce se petrece cu mine??? ce mi-am facut???

Nu am reusit sa ies din starea respectiva… pentru ca nu am fost iertat pentru greselile facute…. eu nu ma pot ierta pentru ele…. nu am putut niciodata si nu o sa incep acum…. macar atat… o urma stearsa de demnitate sa mai pastrez si eu….

… simt ca nimic nu ma mai poate vindeca…. devin treptat un pesimist, cel putin dintr-un punct de vedere… si nu vreau… da’ am cam obosit…