Ganduri…

Acum ma astept “sa-mi sara in cap” acei partizani ai adevarului absolut, ai realului strict…

Da’ totusi asta mi se pare a fi adevarul: cateodata un lucru fals e mai bun decat un nimic, pentru ca ori nu te prinzi ca e fals imediat, si ai satisfactia momentului… ori te prinzi imediat, si ai satisfactia ca respectiva persoana incearca… ca la urma urmei, gestul conteaza…

Azi am vazut pe strada 2 indragostiti… asteptau o masina…. si in acest timp , ea i-a luat lui mana si si-a  pus-o in jurul gatului, iar el s-a lasat condus de ea, fara a avea nici o obiectie… desi evident, din chipul lui, numai de asta nu avea el chef.. totusi, pentru a o sti fericita, a fost fals… si ea nu a parut ca s-a prins…

In drum spre casa m-am tot gandit la acest fals, la imaginea ce mi-au creat-o cei 2 in minte…. si mi-am zis ca nu vreau niciodata fals, ca oricat de dur ar fi realul, si oricat de plin de suferinta si lipsit de miere, macar e adevarat, e palpabil, e plin se esenta…

La inceput mergeam cu capul in pamant si castile adanc “infipte” in urechi… tot admiram norii, abia goliti de ploaie, o ploaie placuta, prin insusi duritatea si forta ei… o ploaie capabila sa spele pacate…

Apoi am inceput sa merg cu capul in nori si picioarele pe pamant,si astfel am vazut la balconul unei amice un cearsaf colorat pus in asa fel incat sa impiedice lumina sa-i intre in camera si s-o lumineze… mi s-a parut ciudat, stiind ca ea e o optimista fara cusur, si ca mereu dorea sa nu aiba nici perdea nici orice alt lucru la fereastra, ca sa aiba mereu camera luminata cat mai mult …

Fara a sta prea mult pe ganduri am urcat la ea si am batut la usa, in speranta ca imi va raspunde, si voi afla si eu, poate, cauza acestei schimbari…

Nu am apucat sa bat in usa… nu am putut… din casa se auzea us scancet copilaresc…ca de bebelus… dupa cateva secunde in care am facut zeci de supozitii despre ce s-ar fi putut intampla, m-am adunat si am batut.. o singura data, fara prea multa convingere, nefiind tocmai in acea stare sufleteasca de a o vedea suferind…

A venit usor, in varful degetelor pana la usa… si dupa ce s-a uitat pe vizor si a vazut cine sunt.. a deschis timid usa:

-Nu stiu de ce ti-am deschis…chiar nu am chef de nimeni… toti mi se par doar niste unelte de adus suferinta si durere … totusi… uite-ma cat de fraiera sunt… am cedat iar … si ti-am deschis…poate pentru ca te-am vazut pe tine..poate pentru ca in sinea mea am nevoie de cineva sa-mi stea alaturi.. si sa taca..sa ma asculte…

-Ar fi mai bine sa plec… nu sunt in starea necesara sa ascult si sa tac…. de tacut as tace..da’ de ascultat nu prea… am probleme mele care ma rod, si demonii mei care ma devoreaza din interior… nu pot lupta nici cu ei, daramite si cu ai tai… imi pare rau!… si in plus… de-acum incolo nu cred ca o sa mai fac asta cu nimeni…. mi-a ajuns cata suferitna am adus…

-Ce tot vorbesti??? Cum ai putut tu sa aduci suferinta…ascultand??? De cand te stiu esti ascultatorul perfect… acel om care soarbe vorbele si odata ce ele suferinta de pe buzele celorlalti.. care ramane tacut …rumegand el suferinta in locul lor…simtind-o el..ducand-o mai departe…

-Da!!! asta e problema..ca nu ramane la mine… ca o duc mai departe..ca apar iarasi lacrimi pe chipurile celor la care tin… ca nu stiu sa aduc decat suferinta in sufletul lor…si am obosit..sa fiu un criminal al sufletelor..am obosit sa tot omor… m-am saturat sa fiu un mesager al suferintei!!!

-Pleaca!!! Ai dreptate..ai problemele tale.. nu ai nevoie si de gandurile mele… le ai pe ale tale..care te consuma destul… oricum… ce ai spus tu acum..e dincolo de orice ti-as spune eu.. nu se compara… tu air te vezi un om damnat… sortit pieirii prin uciderea celor din jur… si nu eu sunt cea care te va scoate de din starea asta… pentru ca nu sunt in stare..nu am fost niciodata…

M-am mai uitat inca o data la chipul ei spalat de lacrimi reci si sarate… i-am vazut pieptul umflandu-se intr-un suspin ce a facut-o sa tremure cu tot corpul… m-am rasucit militareste pe calcaie… si am plecat cu privirea in pamant..

Am ajuns acasa… singurul lucru pe care l-am putut face a fost sa-mi  arunc ghiozdanul pe un taburet… in secunda imediat urmatoare am cazut jos, sprijinindu-ma de peretele rece si gol… gol si rece. .. ca si mine…

Mi-am sprijinit capul de perete si un fior mi-a strabatut corpul … am inchis ochii si am ramas acolo nemiscat… impietrit…

ERAM MORT!!!