10 seconds left to comply… ( 10 secunde pentru a te conforma…)

Adesea in viata intalnim momente cand trebuie sa decidem ceva crucial, cand lucrurile nu au decurs tocmai lin si ne aflam intr-un impas din care trebuie sa iesim repede. O veche zicala spune ca “Noaptea e un sfetnic bun.”, si in general asa e, dar nu intotdeauna dispunem de o noapte pentru a ne sfatui cu ea.

Credinta intr-o forta superioara care ne poate influenta viata duce treptat la reducerea controlului pe care credem ca il avem asupra propriei vieti, si implicit a responsabilitatilor. Astfel, obisnuiti cu gandul ca “Dumnezeu are grija de noi”, in loc sa ne gandim la viitor si a incerca sa-l planificam pe cat posibil, ne lasam “in voia Domnului” si nu ne facem griji pentru ziua de poimaine. In general aceasta abordare nu aduce nici o dauna serioasa, dar atunci cand ne aflam intr-un moment de criza s-ar putea ca voia noastra sa fie mai presus de voia Bunului Dumnezeu.
Continuarea

“Ce nu pot crea, nu pot intelege!” (Richard Feynman – Laureat al Premiului Nobel pentru Fizica)

Dat fiind ca scrierea de fata e prima dintr-o serie mai lunga, nu voi sari direct in a demonta, pentru a reconstrui apoi, sistemul actual de gandire, ci voi incerca sa subliniez niste aspecte cheie din problematica ce urmeaza a fi tratata, realizand o modesta introducere in ceea ce urmatoarele articole vor trata in detaliu.

Cel mai adesea mi se adreseaza intrebarea “Cum pot trai in incertitudine?”. Asta mi se pare usor, si daca ne gandim putin realizam ca toata viata ne-o traim in incertitudine, iar siguranta de moment pe care o simtim nu e lipsa acesteia si inlocuierea ei cu certitudini, ci pur si simplu ignorarea ei. Nici unul dintre noi nu poate fi sigur ca maine va mai trai, cu toate acestea ne gandim inainte de a adormi la ce urmeaza a face in dimineata urmatoare : trezit, facut cafeaua, imbracat copiii, pregatit micul dejun, trezit partenera de viata, savurat cafeaua si tigara alaturi de ea, urcat in masina, dus copiii la scoala si apoi mers la locul de munca. Ne gandim la toate acestea fara a sti daca nu cumva in somn vom suferi un atac de cord sau insuficienta respiratorie, si astfel dimineata se va transforma intr-un cosmar, nicidecum in visul creionat de noi.

Continuarea

Synchronized

Intrase agitat, infasurat in paltonul negru, ascunzandu-si privirea in reverul ridicat. Nu-i pasa unde avea sa stea, nu conta nimic in afara de el si ea. Se asezase la prima masa libera, isi scoase in graba haina si fularul si isi aprinse calm o tigara. Fumul caldut ce ii mangaia plamanii ca mai apoi sa-i inunde narile il linistea mereu.

Se gandea la ce avea sa urmeze : o discutie foarte aprinsa, probabil cu momente tensionate intre ei, reprosuri din partea ei si taceri lungi si apasate din partea lui. Era totusi calm, de acelasi calm care il inconjura mereu, starnind adesea in publicul sau adjective ca inuman, rece, insensibil, intangibil. Era calmul pe care si-l impuse ca regula de viata pentru minte, sa gandeasca mereu totul calm si rece, lucid si rational, fara a se lasa abatut sau influentat de sentimente sau trairi.

Calmul sau mental contrasta cu agitatia trupului. Simtea sangele fierbandu-i in vene, aerul apasandu-I plamanii sa se desfaca, miscarile repezite si violente.

Se saturase de discutii inutile in jurul unor subiecte puerile, de certuri fara motiv, de stari schimbatoare si rani provocate accidental, fara a avea vreunul idée ca le-a provocat pana nu devenea prea tarziu. Voia sa revina in aceeasi miscare perfect sincronizata, care ii aducea mereu pe amandoi in aceeasi stare, in acelasi loc…

Usa cafenelei se deschise brusc. Intra agitata, isi scoase paltonul grabita si se aseza. Era la fel ca el. Revenisera la normal… fara ca vreunul sa fi sesizat sau stiut cand.

On fire

Daca ai fi crezit ca suntem multi, te-ai inselat amarnic. Suntem putini, mai multi ce-i drept decat te-ai fi asteptat vreodata, dar totusi putini. Destul de putini cat sa rasufli usurat cand ne vezi, destul de multi sa te gandesti la falanga macedoniana cand incepem sa ne desfasuram. Nu parem a avea timp, alte preocupari decat sa incediem si vandalizam lumea si conceptiile tale, pentru a recladi mai apoi pe un cimitir al unei lumi de mult in declin o noua lume conform viselor noastre.

Nu avem toti taria sau constiinta lui Papini de a ne autoproclama ateii perfecti, nihilistii perfecti. Dar cu totii stim ca suntem cate “un om sfarsit”. Unul perfect. Te sperie mereu gandul ca noi nu constientizam timpul asa cum il ai tu definit, ca traim intr-un illo tempore in care singurele repere sunt visele si aspiratiile noastre realizate.

Visam cu ochii deschisi, pentru ca tu nu ai cum sa intelegi ca lumea noastra e cea ce trebuie sa se realizeze, si ca vedem lumea ta deformata. Te infioara gandul ca traim intr-o lume pe care o vedem daramandu-se peste noi, dar cu toate acestea avem mai multa pofta de viata si pasiune decat tine. Stii ca intelegem lumea ta mai bine ca tine, si stii ca ii sabotam strategic fiecare mecanism caruia ii propovaduim moartea. Pentru noi moartea oricarui lucru e iminenta, ne-am impacat cu ideea si am invatat sa savuram spectacolul. Cum se paote sa nu ne inspaimante finalurile? Dar tu de ce pui intrebari ale caror raspuns il stii prea bine? Ne stii pe toti fatalisti convinsi, pregatiti sa moara pentru un ideal oarecare, ideal trecator pe care timpul il va sterge chiar si din inima noastra.

Confunzi pasiunile noastre cu ura noastra, in care ardem si in care ardem lumea ta odata cu noi.

Noi nu visam o lume mai buna. Noi visam doar o alta lume. Noi experiente, noi lucruri cu ale caror existenta nu suntem atat de obisnuiti incat sa ne plictiseasca sau dezguste. In orice caz, lumea ta nu ne mai reprezinta de mult o solutie, nici macar acceptabila, daramite viabila.

Suntem prea plini de vise si prea increzatori in ele pentru a ne opri vreodata, prea avizi de nou pentru a crede in ceva ce exista déjà. Pentru noi nu exista ziduri, ci doar puzzle-uri de caramizi. Si cu totii am stricat macar o data un astfel de puzzle, macar din curiozitate, daca nu din nevoia de a-i renega complexitatea sau frumusestea.

Cu toate astea, suntem cei mai pesimisti, primii dispusi sa renunte la sperante acolo unde nu le mai intrezarim vreun rost sau vreo atractie. Si asta te sperie din nou, pentru ca stii ca atunci cand am acordat unui lucru o sansa, sau o speranta, nu mai e decat “sangre o libertad”. Si te temi de ce ar putea insemna pentru noi libertatea, noi cei care spunem ca nu e decat un termen pentru calmarea sclavilor razvratiti. Si ne ceri sangele, si ti-l oferim mereu cu placere. Pentru ca avem de unde si pentru ca fiecare picatura pierduta de unul din noi se regenereaza prin litrii ce curg prin trupul urmatorului adept al crezului nostru.

One night, they set the world on fire. The next morning we woke up in a new era.

Stare de acum

Stare ciudata de bine si siguranta. Carte ce a indrumat reanalizarea mea dintr-o perspectiva noua, din cea in care bolile ajuta la curatirea organismului. Terapie prin scris, insingurare, alienare sociala si totodata eruditie salvatoare.

Zi-mi unde sa caut si iti jur ca acolo ma voi opri. Nu vreau ce pot gasi, nu vreau ce este, ci numai ce ar putea exista. Nu vreau nimic din ce mi se poate oferi, ci doarce nu exista inca si eventual as putea crea eu. Cuvinte prea lenese pentru a pleca, si un eu prea egoist pentru a le lasa sa plece. O fi eu-ul meu, sau o fi eu-ul lor?

Stare generala de satisfactie, calm ce e bine venit. M-am reindragostit de obsesiile mele, mi s-a facut dor de lipsa mea din lume si de plecarile altadata indelungata, ce nasteau griji in sufletele unora. Refuz iar a ma arata mai mult decat se cere, mai mult de aparitiile obligatorii corelate cu schimbari scurte ale decorului.

Urmeaza iarasi retragerea in convorbiri apasate, pline de idei si lipsite de delicatete sau orice pretentie estetica. Era esteticii va lua o pauza, urmeaza era brutal si respingatoare a ratiunii.

Respinge-ma si stiu ca voi fi mantuitorul ratiunii!

Not an angel

Si gandurile isi pierd conturul in buzele tale, si grijile sunt acoperite de parul tau, si ura mi se ineaca in ochii tai. De unde sa stiu eu ce se intampla si ce nu mi se intampla, ce sunt sau ce as putea fi. Stiu doar ce nu sunt. Pentru ca ce nu sunt eu esti tu.

Nu sunt un inger pe care tu il vrei salvandu-te. Nu sunt decat un demon, menit a sta mereu impotriva lumii. Sunt cel ce in nestiinta a facut pactul draconic ; eu nu vreau nimic, decat sa stiu. Si daca pe Midas l-a ajuns blestemul dorintei sale, asa m-a ajuns si pe mine. Daca el prefacea in aurul tot ce atingea, eu prefac in cunoastere tot ce vad. Asa ca acopera-mi ochii sa nu mai pot vedea, doar simti. Caci vederea oricum e cel mai neplacut lucru ce il am. Am facut acel pact fara sa stiu ca cineva il pecetluia, ca tabloul imi va respecta dorinta. Abia ulterior aveam sa aflu de principiul satanic in suferinta, de faptul ca doar cunoasterea luciferica imi e accesibila, restul fin naivitate si nisip in vant.

Abia tarziu aveam sa aflu ca doar din suferinta se naste cunoasterea. Si abia atunci aveam sa realizez ca nu e numai suferinta pe care o simt, ci si cea pe care o provoc. Atunci am privit portretul si l-am vazut schimbat. Liniile devenisera mostruoase, grotesti, inspaimantatoare pana si pentru mine. Am zambit amar si am mers mai departe, aducandu-mi aminte ca orice dar trebuie suportat indifferent cata durere produce. Orice moment fericit trebuie pastrat indiferent cat sange il va pata in ceea ce ei numesc viitor. Dar cum singurul lucru cert e bataia vantului, iar eu nu sunt decat nisip in el, tu ramai a fi marea. Eu nu sunt nimic. Ex nihilo, nihil.

Nu sunt cel visat, cel dorit. Nu sunt si nu pot fi. Nu pot fi decat cel urat, cel indezirabil, cel haituit si vanat de tot. Daca visezi povesti fericite, locul tau nu e aici. Viata mea nu poate fi decat o tragedie. Mai demult mi s-a spus ca viata nu paote fi decat ori o tragedie, ori o comedie, ori o piesa de duzina. Actorii nu sunt niciodata capabili sa joace in toate 3 la fel. Deci roaga-te dumnezeului tau ca acea persoana sa fi gresit, sau ca eu sa fiu un actor prost intr-o alta piesa decat cea in care ma cred. Acum cred, cand voi muri voi veti sti.

Daca sunt dumnezeu, nu pot fi decat demiurgul cel rau. Apusul e romantic doar impartasit, in singuratate e insuportabil. Eu nu ma fac simtit decat in caderi, dar cine poate cadea continuu?

Nu exista lucruri care se intampla, ci numai lucruri pe care le faci sa se intample. Atat placute cat si neplacute. Ce doresti trebuie sa faci tu. Asa ca aduna-ti lutul si apuca-te sa modelezi. Creatia rar inseala talentul.

The last night

Si cazi. Te gasesti mereu cazand, inecandu-te in mari de lacrimi si suspine. Simti cum cedezi, cum incet-incet trupul incepe sa te tradeze, sa te paraseasca puterile, cheful de viata, taia, si cum scarba si dezgustul ocupa locurile ramase vacante in sufletul tau. Nu vrei nici sa mori, nici sa traiesti – tot ce vrei e o pauza de la viata.

Sunt nopti nedormite, pe care le pierzi ratacind printre ganduri tot mai intunecate, pana cand negrul devine a doua ta natura. Incepi sa refuzi viata, sa nu mai raspunzi la vechi stimuli, pana ajungi sa nu o mai faci la nici unul. Privesti prin pupilele dilatate ale ochilor plansi si vezi lipsa sensului si a sperantei in toate. Ratacirea incepe sa te protejeze. Iti surade ideea de a fi o fantasma printre mii de corpuri fara suflet. De unde sa stie ei ce e aceea viata?

Nu vezi cai de iesire, nu vezi decat coridoare ce nu au nici un sfarsit. Initial te sperii, pe masura ce inaintezi incepi sa te obinuiesti, pana cand in final ajungi sa iubesti pierderea prin labirint. Incepe sa te amuze jocul fara rost, absurdul, sa te atraga in el ca un vartej caruia nu i-ai opune deloc rezistenta. Absurdul si nimicul devin cele 2 legi ale vietii tale : una e calea, cealalta e scopul . Tu alegi care va fi rolul fiecareia dintre ele.

Vrei momente in singuratate, clipe in care sa lipseasca oamenii ce oricum nu te-ar intelege. Visezi la o abandonare in afara vietii, la o plutire in deriva printre durerea ce se sparge in vise. Ochii nu mai vad demult nimic, orice cuvant nu te mai atinge in afara de cele ce ti le soptesti singur. Te impaci cu ideea ca asa va fi totul de acum inainte, o permanenta cadere a zidurilor peste lumea ce o protejeaza. Dar tu nu mai ai nici o lume, si astfel caderea zidurilor devine un spectacol pe care il admiri cu acelasi nesat cu care iti admiri propria cadere. Si atunci realizezi ca esti la fel ca acel zi : cazand din tine bucata cu bucata, pana ce nu va mai fi nimic, decat un loc gol, pe care amintirea il va sterge din memoria tuturor.

Intr-o zi apare o mana ce nu sperai a exista si prinde din cadere o caramida. Nu-i mai urmeaza nici una. Incepe calm si binevoitor sa aseze toate caramizile cazute la loc, insa nestiind pozitia lor initiala, le aranjeaza diferit. Acum zidul a renascut, dar e total diferit, in afara de o mica parte de jos, ce nu apucase sa cada. Alegi sa numesti vechiul zid ruina si noul zid tu.

Dar pana atunci ai nevoie de o pauza, de o evadare din lume. Ai nevoie sa fugi de tine, de tot ce stii si crezi. Stai ore in sir zvarcolindu-te in chinuri, plangand pana la epuizare, fara ca nimeni sa te vada, fara ca nimeni sa stie sau sa inteleaga. Dar tu stii ca timpul in care iti permiti sa faci asta e limitat, ca maine e o noua zi cand lumea iti va cere prezenta.

Asta e ultima noapte dinainte de a te intoarce la ce obisnuiai sa numesti candva… viata.