Copilul din tine noiembrie 14, 2009
Posted by cip in Aleatorii....Tags: cafea, ceasca, copil, copilarie, dragoste, durere, ego, eu, farama, ganduri, idei, iluzii, incapacitati, iubire, moarte, nihil, nihilism, nimic, pesimism, speranta, suferinta, temeri, tigara, viata, vise
add a comment
…Mi-am scos alene paltonul si am pasit in bucataria slab iluminata. Era o lumina obosita, peretii bateau in nuantele frunzelor vestejite. Mi-am aprins o tigara si am sorbit usor din cafeaua ce mi se oferise. O picatura de foc mi s-a prelins pe trahee pana in stomac, desclestandu-mi plamanii. Am ramas intepenit, contempland pierdut picatura razleata de cafea ce ramase pe buza cestii.
S-a asezat in fata mea, nu inainte de a-si mai privi inca o data fiica ce citea infasurata intr-o plapuma groasa, stand zgribulita intr-un fotoliu. Micuta blondina era angelica. Concentrata la carte, nu bagase de seama cand am intrat in casa. De obicei prezenta ei ar fi fost extrem de dorita; era singurul copil care nu ma plictisea sau enerva niciodata, singurul care imi parea a intelege locul sau si mai ales, a fi constient de ceea ce nu intelege. Simpatia mea fata de ea era posibil sa fi izvorat din impresia ca seamana in anumite privinte cu mine la o varsta mai frageda. Acea privire care cauta sa inteleaga, acei ochi mai mereu ascunzand ganduri, griji si intrebari ce i-au fost puse mult prea devreme.
Desi singurul copil pe care il suport mereu fara a simti nici cea mai mica lipsa de comfort, de data aceasta faptul ca ramanea distanta ma bucura. Ultimile ore petrecute in reverie se dovedisera a fi la fel de necrutatoare ca si noaptea precedenta. Prea multe lucruri ce le voiam sterse sau cel putin ma voiam impacat cu ele si-au aratat grotescul chip, fortandu-ma iar sa ma autotorturez.
Dupa cateva minute de liniste, a spart tacerea.
-Ce-ai patit? Aceleasi griji legate de viitor, alte temeri venite din trecut? Din ce motiv te framanti iar?
-Nu griji legate de viitor, nu temeri din trecut. Incapacitati din prezent. Incapacitatea mea de a ceda, de a mai renunta la anumite criterii si cerinte in vederea anumitor scopuri. In idealismul si elitismul meu am devenit de nestramutat din principiile mele. Nu le pot nici macar altera fara sa ma simt rupandu-ma in bucati, iar sa traiesc cu ele calcate e la fel de imposibil : sa le tin sub control, sa le temperez, dintr-o ocupatie de rutina a devenit ceva ce ma sleieste de ultima farama de putere din corp. Pesimismul meu a inceput sa se diminueze, si ca o consecinta mi se nasc iar sperante. Deziluzia acestor sperante e mai dureroasa decat orice altceva, cel putin pentru mine. Ar trebui sa stiu asta. Nu-mi mai pot permite sa-mi fac sperante pure, sa fac confuzia intre vis si speranta, intre speranta si posibilitate. In ultima vreme, aceste 3 notiuni s-au contopit si confundat prea mult in mintea mea, in fiinta mea, si acum e dureros. Nu-mi mai pot permite sa sper. Sa visez ca un copil si sa ma astept ca a doua zi visul sa-mi devina realitate. Pentru ca nu am fost niciodata copil, si nu am stiut niciodata cum e sa fii unul. Pentru ca nu a durat doar un rasarit, ci ani pana visele s-au intrezarit, dar erau déjà alterate, mutilate de o lume ce nu a avut curajul sau prostia nebuna de a crede in visele proprii. De o lume care nu-si stia visele proprii, dar si le manjea dorind a le face arta sau filosofie . Nu imi mai permit scapari de umanitate. Si o sa ma ingrijesc sa nu mai fie de acum incolo.
Tigara in stingere imi ardea degetele. Tamplele imi zvacneau. S-a ridicat si mi-a curpins fruntea in brate. Plangea. Pieptul i se zbuciuma, inecandu-se in suspine. “Copilul din tine, ultima lui farama, ceva, orice din el, ce iti spune sa faci?” “Copilul din mine nu e si nu a fost niciodata. A fost candva macheta unui monstru in mine. Acum a crescut, si e monstrul in sine. Farame nu mai am decat de sperante, si de gol. Si astea ma ucid. Calc pe farame uscate intr-o noapte rece de iarna. Singur…”
I’ll be there noiembrie 8, 2009
Posted by cip in Aleatorii....Tags: asteptare, cufar, dragoste, ea, ego, el, eu, fidelitate, ganduri, idei, iubire, lume, nihil, nihilism, pesimism, praf
add a comment
Afara ploua neincetat. Era singur in camera plina de fum, dar lipsea din lumea lui, lume ce o zavorase intr-un cufar vechi pe care il tinea in mansarda, unde adesea adormea recitind gandurile ei si ale lui din vremea cand ea era langa el. Acum nu era. Nu inca. Nu putea fi. Lumea lui era definita de ea, iar absenta ei a cauzat un colaps al lumii, in acel cufar pe care praful nu apuca niciodata sa se puna.
Statea si astepta calm, obosit de teatrul pe care il juca, de un rol prea uzat pentru a-l mai atrage in vreun fel. Nu se considera un actor bun, cu toate acestea a ajuns in acelasi impas ca unul : cine mai sunt eu printre rolurile mele? Doar ca el stia raspunsul, dar nu il putea afirma fara ea langa el. Asa ca tot ce ii ramanea de facut era sa astepte caldura ei in bratele lui.
Statea si astepta calm, pe pervazul geamului, asa cum o facuse prima data cu ani in urma, visand la ea. Asa o si cunoscuse : el visa iar ea i-a aparut si i-a promis ca va fi a lui. El nu-si credea visele, el nu se credea pe sine. Ii era teama ca s-ar trada singur mai josnic si mai dureros decat ar putea-o face oricine altcineva.
Privea absent rotocoalele de fum gri, amintindu-si rar sa-si stearga urmele lasate de lacrimi pe obrazul sau, canalele sapate de ele in chipul lui odata tanar si luminos. Acum nu mai era asa. Acum pletele negre nu mai aveau acea stralucire jucausa, care-I era adeseori admirata, ochii nu mai aveau sclipiri ce tradau excese de pasiune, mainile isi pierdusera finetea si gratia miscarilor. Pletele erau de un negru mat, ochii plansi, in nuante sterse, mainile tremurande, gata sa cedeze la prima miscare.
In ciuda degradarii sale, era fericit. Asteptarea avea sa se sfarseasca curand. O simtea.
Doua batai usoare in usa. Apoi liniste. O voce calma, tremuranda rosti un singur cuvant, unicul necesar sa-l faca fericit.
-Iubitule…?!?
Where is my mind? octombrie 31, 2009
Posted by cip in Aleatorii....Tags: dumnezeu, ego, eu, filosof, filosofie, gand, ganduri, idei, iubire, lume, noi, tu
1 comment so far
Stare de siguranta si caldura. In bratele tale, cum altfel?!? O oboseala ce a devenit placuta, niste ochi ce clipesc rar dar impacati, un trup ce pare a se intrema si plete ude ce refuza a se usca in lipsa ta. Privire in care ma simt eu, un eu linistit, ce se odihneste asteptandu-ti bratele sa se impleteasca in jurul meu, topindu-ma in ele.
Vise renascute in si din tine, undeva intr-o lume fara timp si fara ei. Idei negre si gri disparute in stransaorea bratelor tale, dilatandu-se si parasindu-mi mintea sub caldura pieptului tau. Nimic din ce as putea intelege sau sti sa se iveasca din norii prea asteptandu-ne pe noi sa fim singuri cu noi. Si tu, iarasi tu, la fel ca mereu, cerandu-ma si primindu-ma langa tine.
Stari oscilante in continuare, chef de viata proaspat, energie ce va deveni debordanta in fata ochilor tai, si o zi ce va urma in mansarda unei cafenele, prea plina de oameni dar prea goala de tine. Frigul ce pe ei ii sperie pe mine ma incarca. Sa fie speranta ca de fiecare data cand e frig tu vei veni sa ma incalzesti, asa cum ai facut-o atunci pentru prima data, reintorcandu-te de fiecare data la fel de calda pentru a ma face bine? Caci bine mi-e numai alaturi de tine.
Cuvintele mi se par prea goale acum, frenezia ma cuprinde, iar gandurile ce s-ar putea asterne pe hartie nu merita citite de alti ochi decat ai tai. Ma voi opri aici, caci tot ce este nu merita spus, iar ce nu este e prea des spus.
O intrebare totusi trebuie pusa: ce se intampla cu mine, incotro ma indrept cu transformarile, oscilatiile si starile mele? Sa se auda “abis” si “negura” si voi sti ca sarpele avea dreptate : “Binele si raul sunt doar prejudecatile lui Dumnezeu!”. Dar Dumnezeu a murit de mult, iar acum e vremea ta.
Deci cine esti tu, ce te lasi asteptata in zorii fiecarei zile, zi ce de la un timp nu mai poate veni?
Stroke octombrie 22, 2009
Posted by cip in Aleatorii....Tags: dragoste, durere, ganduri, idei, iubire, moarte, nihilism, nimic, pesimism, poet, poezie, romantism, suferinta, viata
1 comment so far
Cuvintele isi pierdeau sirul, penita lasa in urma urme de sange diluat, ochii i se intunecau. Trecusera ani de cand a scris prima data, de cand si-a vazut primul gand, prima ura, prima temere, prima incercare, primul esec, luand forma. Trecusera ani de cand alcoolul ii inundase traheea pentru prima data, in speranta deznadajduita ca i-ar putea lua gandurile, ca l-ar face sa uite de el.
Acum era la fel. Stand singur, mereu singur in el si in lume, la aceeasi masa, in aceeasi cafenea in care oamenii i se pareau suportabili, cateodata chiar placuti, impanzita de fum gros la fel cum sufletul lui se impanzea pe zi ce trece de amar. Isi vazuse prima iubire plecan, a doua murind incet in el, a treia cedand si toate cate or mai fi urmat stingandu-se incet incet, lasand in sufletul lui un ultim icnet de durere si arsita.
Poetul ce era candva murise. Isi pierduse zambetul in foalele unei rochii, sensibilitatea degetelor pe prea multe piei de femeie, auzul in prea multe tonuri monotone, vazul in adancimea prea multor ochi goi. Nu se mai stia pe sine, si nu mai voia cunaosterea ce i se oferea. Voia sa-si renege harul, iar si iar.
Se saturase de cautat si inglobat simboluri in spatele fiecarui cuvant, de analziat orice pierdere, orice nimic, obosise de atata cautat si atata lupta. Poiana verde dintre artari, fantana dintre plopi, bratele in care sa se odihneasca, toate visate de mult acum i se pareau obosite si naive, ca zeii clasici. Acum nu mai avea nici puterea de a lupta pentru ele, nici resemnarea de a trai cu ele. Se gasea iar in vesnica-i balanta a suferintei. Un pariu facut cu lumea si cu el insusi, pe care de mult nu mai credea ca il poate castiga, decat distrugandu-si orice sansa de a se simti comfortabil.
Penita i-a alunecat incet din mana, tigara i-a cazut dintre buzele arse de prea multa pasiune nevarsata si rpea multe refugii pe care voit sau nu le-a acceptat. Era stinsa oricum de mult, dar nu mai putea simti. Corpul nu-l mai ajuta de ani, puterile il parasisera, numai blestemul si-l pastrase, mintea prea patrunzatoare si sufeltul prea avid de fericire. Fericirea i se parea ceva copilaresc, ceva ce nu cunoscuse si nici nu avea sa o faca. Adesea o asemana cu Dumnezeu ; o himera creata de om din ignoranta si teama. Teama de a nu rezista pana la capat.
A cazut cu capul pe masa prina de scrum, scrum la fel de consistent ca si cel din sufletul lui mult prea incercat. De data asta nu avea sa se mai ridice. Speranta si increderea in puterile ei salvatoare ii scadeau pe zi ce trece. Nu ea avea sa-l omoare, ci el. Inima lui avea de gand sa-i dea ultima lovitura, dupa ce ani la rand i-a suportat capriciile si pasiunile. acum el avea sa-i suporte ei un singur capriciu. Nici nu banuia cat de incantat va fi.
Usa s-a izbit de un perete. O femeie zvelta a intrat, cu ochii in lacrimi a pasit pana la masa lui, si-a ingropat ochii in umarul lui drept si si-a lasat lacrimile sa-i siroiasca, spalandu-i chipul. Era prea tarziu. Nu a reusit sa-l salveze de el, asa cum ii ceruse. Nu a reusit sa ii ia harul si sa i-l inlocuiasca cu fericire.
A ramas ore in sir plangand asupra trupului celui pe care il iubise, acum parasit de viata de care ea se indragostise vazand-o in el. Era cea pe care o cautase. Totusi, inima lui nu i-a ingaduit sa isi traiasca alinarea harului si a suferintei.
Intr-un final a ridicat ochii si a citit ultimul vers scris de el pe foaia imbibata de alcool : “Caci ingerii nu pot salva, pot doar lacrima.”
Beauty is in the eye of the beholder octombrie 17, 2009
Posted by cip in Aleatorii....Tags: arta, bine, dorian, estetica, esteticism, frumos, ganduri, gray, iei, lui, moarte, oscar, portret, rau, urat, viata, wilde
1 comment so far
Cum Oscar Wilde preciza ca o incercare disperata de a se apara de confuzia dintre el si gandurile sale, desi confuzia nu exista, doar ca asocierea s-a dovedit a fi mereu nociva pentru individ si benefica pentru lucrare (motiv pentru care putem spune fara a gresi ca Wilde si-a atins idealul de artist) :”Those who find ugly meanings in beautiful things are corrupt without being charming. This is a fault.”
Dand crezare vorbelor lui, cad de acord cu mine asupra faptului ca decaderea mea e incantatoare. Pentru mine a fost mereu, desi adesea mi-am criticat-o si am incercat sa o opresc sau stavilesc. Toate au fost in van, caci nu exista metode eficiente de a te impotrivi tie. De ce as reusi eu, cand asa cum Narcis se incanta privindu-si chipul, ma incant si eu privindu-mi malformatiile si monstruosul intrinsec.
Prin ochii mei, frumosul e vizibil doar prin contrast cu mine, ca norma. Astfel, tot ce cataloghez drept frumos trebuie mai mult sau mai putin sa ma puna in contrast, daca nu in obscuritate. Intr-un exces de aroganta mi-as declara scrisul frumos, dar acest exces nu se va realiza prea curand, pentru ca niciodata scrisul nu a fost in stare a-mi pune in umbra excentricitatea sau fiinta cu totul. Controverse a creat mereu. Mereu inutile, incapabile a ma corija pe mine, si nici pe criticii cei mai inversunati. In acest sens, nasc arta. Arta e inutila.
Frumusetea pe care o apreciez, o pot aprecia numai datorita sarmului ce adesea se confunda cu aroganta decaderii mele. Nu am invidiat niciodata frumosul, nu am indraznit. L-am privit mereu ca pe un altar, cu aceeasi religiozitate cu care crestinii privesc moastele, purtand un respect profund pentru fondul prea adanc sau lipsa completa a fondului din spatele lor. Intodeauna unde s-a dovedit a fi fond in spatele frumusetii, s-a dovedit a fi de aceeasi natura cu al meu : deznadajduit, decazut, lugubru. O camera goala in care s-a varsat o galeata cu var gri, ce treptat a inundat tot, inclusiv ferestrele si tavanul.
Unde nu am gasit fond am considerat mereu ca e puritate. De aici si senzatia ciudata ce o resimt cand petrec o vreme mai indelungata langa o asemenea persoana, senzatie de neliniste. Am o retinere ca acea persoana ar naste fond, ca si-ar pierde puritatea, ca ar incepe sa traiasca, in loc sa se iroseasca in frumusete. Sa fii capabil sa te irosesti fara remuscari e o arta. Ca toate artele, e un viciu.
Am intalnit exceptia, persoana capabila sa nasca fond fara a-si pata, inca, puritatea. Cea care vede frumosul in lucrurile frumoase. In prezenta ei, nelinistea se transforma in teama ca suferinta ii va aduce lacrimi pe chip. Si e chipul ce nu ar trebui nicicand spalat cu lacrimi sarate.
In aceeasi incercare de a se scuza ca e prea inalt pentru lumea in care traia, Wilde nota : “Those who find beautiful meanings in beautiful things are the cultivated. For these there is hope.”
Deci speranta mai e pentru amandoi. Ramane doar sa o cristalizam, sa o protejam la fel ca acel ultim dar ramas in cutia Pandorei. Am vrut sa nu deschid cutia, sa ma opun tentatiei. Dar mi-am amintit ca “Singura cale de a rezista tentatiei e sa i te oferi!”. Si inconstient am facut’o.
Cearta si sensuri intunecate se vor gasi mereu, atat timp cat arta e arta, si cat omul mai e om. Si arta va fi vie atat timp cat omul e viu, caci “It is the spectator, and not life, that art really mirrors.”
Red moon octombrie 10, 2009
Posted by cip in Aleatorii....Tags: ateism, criticism, deznadejde, disperare, durere, ego, eu, gand, ganduri, idei, iei, minte, nihil, nihilism, oboseala, pesimism, pierdere, scepticism, speranta, suferinta, suflet, trup
3 comments
Luna rosie pe care am admirat-o aseara s-a inrosit si mai mult in seara asta. S-a inrosit in al meu sange. Sangele ce il vreau tasnind din mine cu putere, apoi treptat calmandu-se, ajungand in final sa picure alene, asa cum eu simt acum ultmile picaturi de viata picurand din mine.
Urasc sa o recunosc, dar chiar si eu obosesc. Simt cum trupul zace intr-o letargie, iar aparenta mea energie debordanta e doar un joc de teatru, pe care il sustin din ce in ce mai greu. Trupul taraste si mintea mea dupa el. Altadata vie si visatoare, acum admira cum permite lumii sa se prabuseasca peste ea. Au trecut de mult vremurile cand credea in clisee despre viata, dragoste, sau aproape orice. A invatat de mult sa chestioneze si sa supuna criticii si scepticismului orice, chiar si pe ea insasi, sa nu se mai increada in nimic.
Treptat, ultima himera pe care si-a ingaduit-o pare a-i scapa, iar ea nu poate face nimic. Trupul nu o mai ajuta aproape deloc, e mult prea vlaguit pentru orice eforturi. Eforturi pe care totusi le va face chiar cu riscul de a se distruge de tot. Miracolele ce candva erau dese si aproape habituale, acum nu mai au loc. Acum griul se intinde peste tot, apatia si dezndejdea facandu-si incet dar sigur un culcus in ea.
Am ajuns doar un mort viu, o fantasma translucida, o plasmuire a mintii mele intr-o lume in care nici un loc nu e pentru mine. E o lume pentru care nu sunt facut, fata de care nu simt decat repulsie si scarba. Raceala din sufletul meu, candva vibrand incendiat in pasiuni si sperante, acum se intinde si asupra trupului. Bratele si pieptul, candva arzand de dor, acum sunt reci, sleite de putere, asemenea mortilor.
Mi-am spus mereu ca trebuie sa ma feresc de monotonie, de razboaie de uzura, in care asptarea si rabdarea sa fie elementele cheie. Acum, picatura chinezeasca cade pe fruntea mea, omorandu-ma treptat, dar sigur. Omorandu-mi trupul, caci sentimentele vor ramane acolo mereu, chiar daca din palatal ce le gazduia odata va ramane doar o cabana mica, cu un singur pat, o masuta mica si o singura patura groasa, ce nu poate inveli decat un singur trup, un singur sentiment, cel ce pare a merita cel mai mult.
Ochii si-au pierdut de mult stralucirea, zambetul de mult s-a transformat intr-o grimasa de durere, mainile sunt din ce in ce mai tremurande, trupul tot mai fragil. Aceleasi trup ce mereu revine in aceasta stare, mereu lesinand pret de cateva zile. Acelasi lesin profund, similar unei come, in care bolnavul zace agonizand, cu trupul impietrit dar mintea mai treaza ca oricand, care trebuie sa-l vindece. Care insa nu l-a vindecat niciodata.
Si nici acum nu o va face. Dar acum e cel mai inoportun moment, caci acum el ar fi trebuit sa fie exact opusul a ceea ce e. Acum trebuia sa fie plin de viata, de energie, de speranta. Acum mai mult ca niciodata. Iar acum le-a pierdut.
“Daca intre fericire si nefericire sta un trup, acel trup trebuie nimicit.”
Catch the falling sky octombrie 3, 2009
Posted by cip in Aleatorii....Tags: catch, dragoste, ego, eu, falling, flavor, gand, ganduri, glimpses, idei, indragosteala, iubire, iubiti, kiss, lips, love, lovers, Luna, moment, moments, moon, sarut, selena, sky, the, time
add a comment
And there I was… trying to catch the falling sky. But never able to. One moment a hand caught me; it pulled me beyond the sky and I kissed the Moon. She promised to be my eternal love, and strangely, I believed her. Lips melting one into another, warmth and ice, the whole world vibrating at the same pace as our hearts. My whole world turning into her.
And then it all turned into one of those fairy tales I use to never believe. Perfect days with perfect smiles and perfect frowns, perfect bursts of laughter, perfect hearts beating at the same perfect pace. A long-lasted for coldness making the two lovers push one against another, walking together as one.
What I tried to make it seem like a definition of you failed even as a concept, long before it reached a form. Because the simple thought of me being able to define you is naïve, as naïve as the one of me understanding myself or you. So I’m just gonna feel the flavor of those tricky moments taken out of time, without having an existing time, and struggle to make them last. But wait, what am I saying, if there is no time, why should they last? How could they be lasting?
Quick glimpses making him tremble, unpredictable catches making her blush. Unpredictable kisses causing them to melt into one another, and the whole world along with them. I’m craving for this to repeat …
Craving for moments to share only with you, or perhaps… with me?
No! I’m just plain stupid. I’m craving for moments to share only with us… over and over again.
Two lovers septembrie 26, 2009
Posted by cip in Aleatorii....Tags: 2, aroganta, cicatrici, dragoste, ego, eu, gand, ganduri, idei, indragosteala, iubire, iubiti, iubito, iubitule, love, lover, lovers, mare, moarte, nihil, nimic, nimicnicie, romantism, sarut, stanca, two, viata, vis
2 comments
Vantul ce adia usor ii dezmierda cicatricile adanci de pe chip, ramase in urma luptelor pe care le avuse, si pe care intotdeauna a simtit ca le-a castigat, in ciuda faptului ca se simtea din ce in ce mai pierdut . Acelasi vant ii antrena pletele intr-un dans nebun, pe care ea il privea amuzata. Mereu se temea sa-l deranjeze cand ii oferea astfel de imagini. Mereu el astepta sa fie deranjat. Retinerea ei in fara anumitor situatii era balansata de setea lui de a musca din orice, de a se infrupta cu pofta din viata, de a experimenta orice. Ea ii stia aceste lucruri si i le accepta, fiind intr-o oarecare masura la fel ca el.
Intr-un tarziu, caci lungi i se pareau lui toate clipele fara ea in brate, a venit si s-a incolacit in jurul lui. Si-a lipit buzele de urechea lui si i-a soptit ceva stiut numai de ei. Caci numai ei erau pe Pamant, si numai dragostea lor o vedeau a fi. El si-a lasat capul sa-I cada pe umarul ei. S-a intors incet pentru a-si ingropa prêt de cateva clipe ce amandoi le doreau a fi eternitate buzele in umarul ei. Liniste si adieri usoare de vant. Ei doi si nimic altceva.
Un sarut lung le-a casatorit buzele. Privirea lui pierduta intr-a ei vedea tot, calmul ce nu si-l permisese niciodata, siguranta ce nu I s-a fagaduit decat la moarte, el cum isi spuse mereu ca nu poate fi niciodata. Mana ei ii dezmierda lin buclele, in timp ce ochii clipeau alene, savurand clipele petrecute in bratele lui.
Capul ei a alunecat usor spre pieptul lui. O imbratisare stransa, menita sa-l faca al ei pentru totdeauna. Nu putea. Deja facuse asta, cu mult timp in urma, cand il salvase de la auto-distrugere, cand mana ei in cadere a fost prinsa de a lui, si au ramas asa pentru eternitate.
-Iubito,mai vrei sa ramanem impreuna mereu? Asa cum am visat amandoi dintotdeauna?
-Da, iubitule! Vreau!
A luat’o incet in brate si a purtat’o pana la marginea stancii. El stia ca moartea e drumul spre sublim. Ea fusese mereu sublima pentru el, pentru ca el murise de multe ori inainte sa o gaseasca, pentru a o gasi. Nu s-a simtit niciodata vrednic de ea, nu a avut nici o clipa impresia ca o merita. Pentru asta trebuia sa treaca si el in sublim. Trebuia sa treaca de ultima bariera care ii ramasese. Si avea de gand sa o faca acum, impreuna cu ea.
A mai privit’o odata si a sarutat’o parinteste pe frunte. A pus’o jos langa el. Ea i-a cuprins mana si i-a strans’o tare. Nu se temea. Cu el alaturi moartea ii parea doar inca unul din jocurile lor romantice si poetizate pe care le jucau mereu. Unul dintre gesturile atat de obisnuite lui, caruia ea trebuia sa i se conformeze. Si incerca mereu sa o faca, si reusea mereu. Cu el alaturi nu se temea de nimic, nici macar de ea insasi, ca mai inainte.
Au mai schimbat inca o privire si au sarit… aveau incredere unul in celalat. Iar el ii promisese mereu… “Impreuna vom fi eterni!”
Two come one septembrie 19, 2009
Posted by cip in Aleatorii....Tags: demon, distrugere, ego, eu, filosof, ganduri, hedonism, idei, incendiere, inger, iubire, moarte, nihilism, pasiuni, pesimism, placeri, viata
2 comments
O biblioteca mare ce cuprindea mii de volume se rezema de peretii incaperii. Draperiile trase la ferestre dadeau o senzatie de rece, si totusi aduceau a viata. Verdele lor cu stilizarile argintii erau reflectia unui suflet inasprit inainte de vreme, a unui argint ce stralucea lugubru.
Doi barbati, unul cu parul carliontat si valvoi, parand usor distrat si vioi, privea atent buzele celuilalt. Costumul de un gri intunecat ii venea ca turnat, peste trupul subtire si crud. Ochii verzi aveau in ei o licarire demonica, tradandu-I nerabdarea in privinta celor ce avea sa auda. Celalalt, imbracat intr-un costum negru, privea fix in podea, parca cautandu-si cuvintele in modelul covorului. Parea obosit, sleit de puteri, vlaguit, imbatranit. Trasaturile fetei erau ascutite, la fel si degetele intre care tinea o tigara aprinsa din care tragea periodic. Avea parul lung si drept, negru ca abanosul, o parte lasat sa-I acopere jumatate de fata, ivindu-se un singur ochi de un caprui inchis, iar restul prins intr-o coada.
- Are de gand sa ne omoare pe amandoi, sa ia bucati din fiecare si sa cladeasca un nou el, un el in care noi doi sa nu mai stam unul impotriva celuilalt, ci sa ne contopim : pesimismul si nihilismul meu, rafinamentul si ratiunea mea rece, cu pasiunile tale, tineretea ta, rautatea si visarea. A oboist sa ne adaposteasca pe amandoi, sa se chinuie mereu sa ne controleze pe amandoi. De fiecare data cand reusea sa controleze unul dintre noi, celalalt lua controlul. Noi nu i-am dat pace nicicand. Mereu ne-am zbatut sa iesim la suprafata, ca ceva sa triumfe : suferinta mea sau hedonismul tau. Acum a inteles in sfasit ca nu ne poate distruge pe nici unul, si nici controla simultan. Poate a obosit sa fie mereu facut din 2 parti antagonice : una care vrea singuratate, lipsa altor stimuli in afara sa, iar cealalta care vrea pasiune si incendiere in ea, care doreste sa guste tot si sa traiasca la maxim.
- Adevarul e ca amandoi am exagerat mereu. Tu l-ai impins in depresii si lipsa chefului de viata, l-ai facut sa sufere pana la lesin. Eu am abuzat de energia lui debordanta si de placerea lui de a experimenta. L-am facut sa fie scarbit de el insusi. Faptul ca noi doi alternam l-a determinat sa se raneasca, intr-un fel sau altul. Nici unul dintre noi nu a tinut cont de ce avea el nevoie cel mai mult. Noi am luptat mereu impotriva lui, iar el ne-a lasat si a cules cioburile ramase. Noi suntem el, dar ne-am comportat de parca el ne era dusman, nu gazda.
- Cel mai mult am gresit in privinta ei. Eu o vedeam ca pe o sursa de durere, tu ca pe un joc, iar el ca pe fericirea insasi. Astfel tu preluai controlul si el actiona in joaca. Se juca cu sarmul sau si o ranea pe ea. A vazut asta de fiecare data, dar si-a dat seama prea tarziu. Atunci tu te speriai si plecai. Ma lasai pe mine. Iar eu il faceam pe el sa sufere, si implicit pe ea. Din nou. Si ii distrugeam pe amandoi. Cand, daca e sa fim onesti, doar pe ei ii iubim si doar de ei ne pasa. Iar noi i-am ranit, atat pe el, cat si pe ea.
- Daca va lasa macar pe unul din noi, trebuie sa isi insuseasca o parte din celalalt. Tu trebuie sa-l controlezi, eu trebuie sa-l las sa arda in pasiunea pentru ea.
Am facut cativa pasi spre ei si atunci m-au vazut. Cel cu ochii caprui si-a stins scurt tigara. Ma priveau ca si cum se asteptau sa le fiu calau. Le-am fost mereu gazda. De ce as schimba asta acum, mai ales dupa ce am auzit?
-Nu va voi omori pe nici unul. Voi ramane asa cum sunt, plin de incoerente si contradictii. Pentru ca eu ma iubesc asa cum sunt. In schimb o sa faceti ce ati zis. Nu ma mai joc daca o ranesc pe ea. Suferinta va ramane. Am impresia ca ma innobileaza. Asta nu poate disparea, dar nerabdarea si inconstienta trebuie sa-mi moara.
Au incredintat din cap si au disparut. Sper ca asta sa fie ultima data cand fac un pact cu ei. M-am saturat sa-mi impart sufletul intre cer si pamant, intre inger si demon, ca apoi sa le unesc in mine.
Calmul de dinaintea furtunii septembrie 13, 2009
Posted by cip in Aleatorii....Tags: aroganta, calm, dragoste, ego, eu, furtuna, ganduri, idei, inceput, iubire, nihil, speranta
1 comment so far
A trecut mult timp de cand mi-am demonstrat ca daca ma ghidez dupa tema calmului dinaintea furtunii, aceasta mi se va arata frumoasa pana la sublim, si productiva pana la imbelsugare. Azi am facut’o iarasi. Maine incepe furtuna. O astept cu acelasi calm, cu aceeasi letargie si dezinteres sincer cu care intampin mai orice eveniment din viata mea, exceptand unul. Sau nu, acela nu e un eveniment, acela e insasi viata mea.
Astept cu acelasi dezinteres, totusi cu o stranie emotie, si dorinta arzatoare, a carei palpairi calde devin din ce in ce mai greu de stapanit. Adesea am fost catalogat drept insensibil, datorita calmului si racelii aparente cu care intampin fiecare situatie. “Ratiunea te va transforma intr-un robot, treptat.” nu o singura data mi-a fost spus, dar intotdeauna m-am multumit sa zambesc arogant si sa ma invelesc in patura mea de raceala. De curand, aceeasi voi ati concluzionat ca am devenit cel mai opus ideii de robot, mult prea impulsiv si pasional, brutal si rece pana la paroxism, capacitati care nu ar aparea niciodatala o masinarie.
Revenind la furtuna, adevarul e ca aceasta e pentru prima data cand mi-o doresc a veni, cand narile imi freamata dupa mireasma ei, la fel cum narile lupului freamata cand simte caprioara in apropiere. Asta e furtuna in care voi dansa, voi pluti, voi profita de ea cat mai mult cu putinta. E furtuna in care voi sta in bratele tale si te voi privi cum ma feresti de stropii reci, ca niste mici sageti, ce vor sa-mi impiedice ochii a te mai vedea.
E furtuna pentru care nu pot prezice nimic, pentru ca va fi mult prea imprevizibila si impinsa la limite de mintea mea, incat adesea sper ca ma voi soca si pe mine.
E furtuna noastra, si asa va ramane mereu, atat cat pot eu sa inteleg ce inseamna mereu.
